Cu stiloul printre ganduri

Se zice ca cel mai bun prieten al omului este cainele.Intr-adevar, asa este.Am experimentat asta atunci cand am fost stapana de caine…N-am crezut ca voi putea ajunge sa iubesc pe cineva mai mult decat pe mine, dar am facut-o.N-am putut sa cred ca voi pune interesele unei alte fiinte mai presus de ale mele dar am facut-o. N-am crezut ca imi va lipsi atat de mult, dar imi lipseste…

Am avut o minunatie de caine pe care l-am crescut de mic. Avea inca ochii „de lapte” cand l-am adus acasa si orbecaia confuz prin toata casa dar am stiut din clipa cand l-am luat in brate si l-am asezat in poala mea ca va fi marea mea dragoste. S-a dovedit a fi un prieten dar si un mic terorist…Mi-a distrus casa, mi-a mancat nervii si m-a adus de multe ori la disperare si de fiecare data cand l-am altoit din cauza boroboatelor facute, m-am simtit mai josnica decat oricine.Privind in ochi lui intrebatori, am realizat ca eu sunt animalul si nu el. M-a invata ce inseamna rabdarea si exercitarea ei tot timpul.Mi-a aratat ca toti vedem lumea in felul nostru unic si ca imaginatia unui caine nu are limite cand vine vorba de distrugeri din cauza plictiselii.Mi-a aratat ce inseamna sa iubesti neconditionat pe cineva chiar daca are defecte si te calca pe nervi cu incapatanarea lui.

Cand a crescut mi-a rasplatit toata incercarea mea patetica de a fi stapan prin iubirea lui.M-a educat cum sa-mi evaluez starile de spirit astfel incat sa ma pot controla si sa transmit ceea ce trebuie.Mi-a aratat ce inseamna bucuria simpla ori de cate ori primea o jucarie noua pe care o facea ferfenita in cateva miscari dar cu o placere aproape ireala.Mi-a scos la suprafata toate instinctele de mama atunci cand s-a imbolnavit sau a fost muscat sau alti caini s-au luat de el. Mi-a umplut sufletul de bucurie in fiecare seara cand venea hiperagitat sa ma intampine acasa dupa o zi pe care o petrecusem la munca. Mi-a diversificat vocabularul si cunostintele despre animale( nu credeam vreodata ca un caine poate sa scoata sunete de genul mormaiturilor non-agresive de urs, fornaituri de vitel, oftaturi de om, sau miorlaituri de copil), m-a obligat sa-mi largesc cunostintele despre lumea animalelor si sa invat lucruri noi ( atata par de caine cat am scos din el la „tesalat” nu credeam ca are nici un urs grizzly!).

Insa viata m-a obligat sa ma indepartez de el…si nu e zi de atunci cand sa nu-l port in ganduri. Imi lipseste teribil si sunt multe nopti cand il visez sau zile cand il strig aiurea prin casa asteptandu-ma sa apara tropaind cu ghearele pe parchet, de pe undeva.Mi-e dor sa-i aud respiratia aia sacadata pe care o avea si care ma scotea din minti, cand ma puneam sa dorm.Mi-e dor sa-l vad cum statea ca cersetoru’ ori de cate ori gateam, stiind ca sigur, sigur primeste ceva si el.Mi-e dor sa-l simt cu se intindea la picioarele mele cand stateam la calculator, mi-e dor sa rad de el cum dormea si visa si se agita in somn, mi-e dor sa-i mangai blana aspra, mi-e dor sa-l pup in crestetul capului, sa-i prind urechile intre degete, sa-l vad cum dadea ascultator labutza in palma mea sa fie sters de tot namolul de afara cand veneam dupa plimbare. Mi-e dor sa-l cert, sa-i vad privirea de golan care stie ce a facut dar totodata stie ca va scapa doar cu o cearta, mi-e dor de plimbarile noastre solitare cand ne intelegeam din priviri si semne cu lesa, mi-e dor de sute si mii de momente cu el…

Dar cel mai dor mi-e de el dimineata… cand venea „tiptil” in pat ( cu tot tonajul lui de caine de talie mare) si se aseza aproape de mine si isi lasa usor botul pe curbura gatului meu si mai dormeam asa vreo 5 minute intr-o armonie aproape magica.Ala era momentul cand toate chinurile mele de stapan de animal paleau cu desavarsire si nu mai era decat…iubire sincera.

A fost singura mea iubire ne-egoista si daca am ales sa nu-l iau cu mine cand am plecat a fost doar pentru ca m-am gandit la interesul si binele lui si ca ii va fi mai bine unde l-am lasat si sper din tot sufletul sa nu ma fi inselat…Insa, dragul meu Athos, sa stii ca oriunde merg si orice fac, oricand, amintirea ta ma insoteste mereu si dragostea mea pentru tine e la fel de intensa asa cum e tristestea ca nu putem fi impreuna la fel de dureroasa…

Imagine

Prietenilor mei, cu drag!

prieteni Acest post este dedicat tuturor prietenilor mei.

Iti multumesc draga prietena\prietene ca ai intrat in viata mea! Chiar daca ne vedem mai des sau foarte rar ( asa cum mi-e obiceiul… ), esti o persoana speciala in sufletul meu, sa nu te indoiesti nici o clipa de asta! Dar stiu ca stii, doar ma cunosti destul de bine ( uneori prea bine si , la naiba! devin previzibila! )… Si acest post este pentru tine. Ca tot vine Craciunul si trebuie sa fim mai buni, mai darnici, mai ( iunie, iulie etc )..

Asa ca iti multumesc ca m-ai inteles si mi-ai ramas prin preajma indiferent de circumstante ( si stiu ca pot intra in tot felul de situatii ciudate, amuzante sau dificile iar, pe langa asta, pot fi o prietena cam instrainata uneori… ), ca m-ai iertat cand ti-am gresit sau m-am rastit fara motiv la tine, ca mi-ai sters o lacrima cand am plans ( si mi-ai dat si servetele sau o maneca ca eu niciodata n-am nimic folositor in papornitza mea mare cat o tara in dezvoltare ).Ca m-ai incurajat asa cum numai tu poti sa o faci, in felul tau atat de specific care imi place atat de mult. Ca m-ai inspirat in momente de cumpana, fara sa stii sau constient de nevoia mea de incredere…Ca mi-ai aratat ce fel de persoana reflect in ochii tai si cat de multe chestii bune uit despre mine cand devin eu Deprimanta Bacoviana sau mai imi da cate un ghiont Viata. Ca mi-ai adus in viata glume, intamplari si situatii noi, amuzante si de pus la „Cufarul cu amintiri de povestit nepotilor” . Ca ai argumentat si filozofat ore in sir pe cele mai nastrusnice idei care mi-au trecut prin cap incercand sa-mi intelegi logica scrantita, ca m-ai strans de mana sau m-ai imbratisat atunci cand aveam nevoie. Ca mi-ai ascultat aberatiile, ca mi-ai citit posturile si gandurile scrise, cu rabdare si entuziasm, ca mi-ai dat sfaturi cand ti-am cerut ( si nu numai atunci! ), ca mi-ai inseninat ziua, furandu-mi un zambet sau un hohot de ras. Ca ai vrut sa intrii in lumea mea, ca mi-ai dat o sansa sa-ti devin prietena, ca m-ai acceptat cu bune ,cu rele, cu nebunii, cu rautati, cu tot ce imi defineste comportamentul. Ca m-ai iertat cand am uitat sa-ti intorc prietenia si, mai ales, ca esti acolo ( oriunde te duce viata asta ) pentru mine, indiferent de distanta sau timp.

Dar cel mai mult iti multumesc ca m-ai lasat sa fiu mereu EU, copil naiv, vrajitoare cinica cu umor rautacios, zapacita cu juma’ de norma, paranoica in devenire, deprimata de profesie, baietoi, romantica irecuperabila, femeie isterica, fata miorlaita, visatoare….. intr-un cuvant: Laura.

Sa fim ROMANI!

Imagine

I-am vazut fugitiv la TV, i-am auzit din strazi in timp ce-mi conduceam masina spre casa, i-am ignorat cu pozele lor postate pe diferite retele de socializare si i-am boscorodit ca orice roman egoist preocupat doar de viata lui, exclusiv. Apoi am inceput sa ma informez, un link aici, un ochi aruncat dincolo… o idee rasarita in mintea mea….un video…doua…trei…si am inceput sa plang. Pentru mine…pentru ignoranta, egoismul si nepasarea mea…

Mama, tata, acum cativa ani buni ati iesit in strada si ati luptat pentru noi, copiii vostri, sa avem un trai mai bun, sa ne putem exprima opiniile in mod liber si fara teama, sa avem posibilitati mai multe. Si noi le-am luat ca un drept inascut si ne-am jucat cu viata noastra experimentand si esuand in cele mai lamentabile alegeri. Am devenit avari,grabiti, egoisti, dezbinati si rai. Ne-am imbracat aparent mai bine..dar de la altii. Am mancat mai variat dar ne-am uitat retetele traditionale. Ne-am informat mai repede dar am uitat esentialul. Ne-am lasat sedusi de mirajul posibilitatilor uitand sa o facem pe aia corecta. Apoi ne-am inecat in indiferenta si ne-am luat ca motto ideologia ca noi nu putem schimba nimic, indiferent de circumstante…

Si de aproape o luna au aparut in peisaj… EI. Au scandat pana au ragusit, au scris o groaza de pancarde, au marsaluit ore intregi si s-au tot adunat pe masura ce ochii oamenilor s-au deschis si li s-au alaturat. Au defilat pasnic, surprinzand natia asta inversunata si disperata dupa scandal ce suntem si au rezistat.  Au continuat sa spere, sa strige si sa convinga treptat, treptat ca nu e o chestie trecatoare. Au vorbit si au incercat sa-i faca constienti si pe altii de gravitatea situatiei si tenacitatea lor a rezistat timpului. O zi….doua…trei…si nu prevad sa se opreasca pana nu sunt ascultati si nu schimba ceva. La inceput m-am gandit ca e ceva de moft, una doua iar o punem de-un protest in Universitatii. Apoi am spus ca n-o sa dureze mai mult de-o zi sau doua fervoarea lumii. Apoi m-am intrebat de ce protesteaza ei, aici, locuitorii Capitalei ca nu e ca si cum i-ar afecta pe ei direct ce se intampla acolo. Ganduri de roman egoist ce sunt…

Cand pe zi ce trece mai multa lume a inceput sa se adune la protest am inceput sa fiu curioasa si sa cercetez problema. Si mi-a fost rusine de mine. De ignoranta crasa de care am dat dovada, de egoismul meu, de tot. Tara asta-i si a mea si chiar daca ne-am obisnuit cu gandul ca parerea noastra nu conteaza, uite ca sunt sute de oameni care cred altceva. Care lupta pasnic pentru viitorul nostru, pentru copiii nostri nascuti sau nenascuti, care marsaluiesc pentru ideologiile noastre, care stiu ca UNITI pot sa schimbe ceva! Care au CURAJ, VOINTA SI SPERANTE! Uite ca n-am murit in letargie cu totii, uite ca mai sunt oameni carora le pasa, uite ca mai sunt oameni care actioneaza, nu doar vorbesc! Uite ca mai exista un POPOR, nu doar o mana de oameni rasfirati intr-o tara vanduta pe jumate… Si atunci m-am hotarat sa ma duc si eu, sa fac parte din cei care au facut ceva ca sa pastreze mostenirea data.

Poate cu un om in plus nu „se face primavara”, insa sper ca pe zi ce trece mai multi or sa deschida ochii, mai multi or sa inteleaga pentru ce protesteaza ei, mai multi or sa spere ca putem schimba ceva, mai multi or sa-si doreasca sa faca ceva pentru toti cei care vor venii in urma noastra. Asa ca „iesiti din casa, daca va pasa” pentru a putea spune peste ani, cu mandrie in glas, ca tara asta e inca a noastra si ca NOI AM SCHIMBAT CEVA!

 

Orasul Femeilor

De cate ori e un meci important, orasul se transforma brusc, populatia masculina parca e anihilata si toti purtatorii de testosteron se protapesc in fata televizoarelor. Consumul berii creste exploziv, vanzarile tigarilor se dubleaza si dispozitivele care transmit in direct meciul tipa la maxim scoruri, pronosticuri si tactici. Cine sta in jurul stadionului sau in cartierele obisnuite poate auzi chiar daca e surd pe dragii nostrii purtatori de itari care urla ca o hoarda de barbari dintr-un film istoric pe campul de lupta.

Si uite asa orasul se elibereaza brusc, nivelul infractiunilor scade simtitor si pe strazile iluminate slab scapa FEMEILE! Inarmate cu cardurile consortilor isi pun tocurile de sohpping, isi fac provizii in gentile supradimensionate,isi aplica machiajul de camunflaj si pornesc la vanatoare. Mallurile se umplu de cete de amazoane pornite dupa trofee, vanzarile la magazine de imbracaminte si saloane se revigoreaza brusc ( belive me! ) si scannerul de produse nu mai inceteaza din bipait. Saracii barbati, mi-e mila de ei…cineva ar trebuii sa le spuna ca pentru 90 de minute de „fericire” platesc cu salariul pe o luna sau uneori chiar cu mai mult!

Dar, ce e o adevarata placere pentru mine personal e TRAFICUL! N-am mai vazut un trafic asa linistit si atatea semnalizari de cand mama m-a facut! Si e o reala distractie sa fac jaloane printre cumintile si responsbilele soferite in timp ce acestea holbeaza ochii cat farfuriile din setul „al bun” al mamei pastrat cu sfintenie de la nunta! Nici la scoala de soferi n-am mai facut atatea jaloane.A, stai, ca instructorul meu de sofat, Nelutzu, m-a invatat sa conduc ca un camionagiu furibund si singurele „jaloane” pe care le-am facut au fost printre masinile parcate in centrele mari de cumparaturi gen Cora, Real etc. Nu stiu de ce si de unde i-a venit ideea iubitului meu ca sunt un fel de Daniel din seria franceza de filme Taxi cand eu sunt muuult mai potolita, serios! Conduc responsabil numai ca un pic mai rapid. Iar daca am si un teren propice in care politistii sunt lipsiti cu desavarsire ( ca se uita si ei la meci,nu? ) iar fundalul sonor e potrivit ( rap,hip-hop si uneori rock ) cum sa nu te traga ata sa apesi mai mult acceleratia? Aaaa, si nu va faceti griji pentru femeile politisti- sunt si ele la cumparaturi!

Cand mai si castiga echipa preferata de al tau e o adevarata fiesta dupa si seara e si mai plina de atentii pentru ca, nu-i asa? suntem sefe in a ii face pe barbati sa se simta prost pentru micul lor viciu! 🙂

Viata de om mare

lunatic housewifeViata de om mare e si frumoasa dar si a naibii de grea! Pe cuvant de pionier ( ca tot n-am fost…deh, sunt un vlastar tanar al patriei! ).Acum hai sa va povestesc nitzel din noua mea viata de femeie semi-casnica, stapana a castelului, doamna conacului, regina suprema etc, etc. Sa nu credeti ca eram vreo visatoare care spera ca va avea o menajera si o bucatareasa atunci cand se va muta insa nici prin cap nu mi-a trecut din ce motive o sa ajung sa ma ciondanesc cu al meu ( iar n-ai lasat capacul la WC joss au dopul pus in cada )sau sa simt cat de mult ajutor primem din alte parti.

Dupa o zi mirifica de acomodare in care am spalat si curatat toate partile mobilei din noua mea casa, am gatit ceva simplu si am cazut lata. Si credeam ca ce a fost mai greu a trecut.Deja visam linistita cum o sa ne impartim treburile, cum in zilele cand muncesc de dimineata pana seara ( asa am programul ce sa-I fac?! ) ma va astepta o cina calda acasa si alte balarii de genu’asta la care orice femeie stabilita deja la casa ei ar fi ras cu lacrimi. Da, eram linistita si increzatoare..Ochelarii mei roz disipau orice ingrijorare si o faceau sa para minora.

Ei, si venii dimineata si cu ea veni si urmatoarea si urmatoarea si tot asa pana trecu deja o luna si ajunseram in prezent. Viata mea rozalie a ramas la stadiul de vis si realitatea m-a pus in situatia dificila de a ma descurca. Singura ( ca mama e la casa ei si eu cica am crescut indeajuns incat sa ma pot descurca linistita.Mama, tin sa te anunt ca desi m-ai crescut bine si practica si chibzuita si cu capul pe umeri, totodata m-ai lasat sa fiu si o mare lenesa, lucru care ma prinde din urma acum. ).

Ei, si ce sa va mai spun dragii mei despre viata mea de om mare?! Acum am capul plin de retete gastronomic, esecurile culinare spre bucuria mea dar mai ales a lu’al meu au fost scurte si putine  ( din pacate acum mananca mai mult decat manca acasa la el si asta ma obliga sa gatesc aproape in fiecare zi – ca eu nu stiu sa fac mancare care sa ajunga mai mult de 2 zile ); invat sa ma chivernisesc cu banii cum sunt ; vad altfel valoarea lucrurilor si nu mai arunc pe orice mi se nazare vreo suma ; am devenit clienta Lidl-ui ( in curand o sa ma cunosc cu toate babele alea de acolo ca sa mor de nu sunt cea mai tinerica cumparatoare a lor! ); car plase la nivelul incepator in maratonul “Persoanelor Casnice Care Se Intorc De La Piata Cu Sacosele Pline”; am devenit un vanator experimentat care vaneaza oferte si reduceri si e atenta la diferente de cativa bani; mopul, frecatul baiii si spalatul vaselor ( care sunt maxim 20 cu tot cu cratiti si tigai da zici ca sunt  caramizile folosite la construirea Turnului din Pisa cand le pui in chiuveta ) ma tin in forma mea de stix anorexic ; spal haine si strang dupa al meu hainele aruncate in neorinduire ( am inceput sa am fixuri de om disperat dupa ordine ) ; ma stresez din cauza platilor, ratelor, datoriilor si a banilor in general ; duc o lupta de gherilla cu gandacii invadatori care parca imi rad in fata facandu-ma sa ma simt ca nu fac destul de bine sau des curat; am un nou prieten de companie – o musca rebela care refuza cu obstinatie sa-mi paraseasca locuinta…intr-un final am denumit-o Ecaterina si deja ne-am imprietenit ); ma bucur ca un copil in fata cadourilor de Craciun cand imi reusesc mancarurile si cand vad placerea in ochii lu’al meu; apreciez si mai mult  ( daca era posibil ) cand primesc un masaj sau o serie de alintaturi si incerc sa ma linistesc singura ca nu sunt asa coplesita cat imi pare.

Pana acum e ok cat de cat insa uneori mi-e asa un dor de mama si de viata mea de Printesa Rasfatata….

Va pup, ma intorc in bucatarie.Azi fac spaghete cu carne de pui si sos de rosii si friptura la cuptor cu garniture de…oi vedea eu de ce fac.Slava Cerului ca am instincte bune in bucatarie si imaginatie bogata!

imagesCA3SDWI1In 4 zile o sa fac fatidica ( sper ca nu ) varsta de 27 de ani. Si gandindu-ma la asta mintea mi-a zburat instant la acel „minunat” Club 27 din care fac parte atatea vedete. Atunci o idee mi-a rasarit in minte, cu groaza: ” Daca o sa fac parte si eu din el? „. Da, stiu, nu sunt o vedeta ( decat poate pe scara blocului sau in familie ) insa…daca…? Si gandind in felul asta-mi caracteristic de „pozitiv”  ( uneori cred ca sunt reincarnarea lu’ Bacovia- insa fara talentul aferent ), am cautat in strafundurile constiinte sa-mi linistesc sufletul insa am observat ca nu prea am habar de ce am realizat in anii astia ( cu exceptia acelor date de tip biografie )…

Asa ca, pentru ziua mea am o rugaminte la tine, cititorule: daca ai placerea sau dorinta pe 2 martie sa-mi trimiti un „La Multi Ani!” mai bine schimba acea urare cu un comentariu/mesaj etc in care sa-mi spui DACA si CUM intersectarea ta cu persoana mea ti-a lasat in urma ceva: un gand, o amintire, o schimbare…Chiar daca e de rau ( prefer sa stiu, poate imi pot indrepta greseala cumva ).

2012 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

600 people reached the top of Mt. Everest in 2012. This blog got about 3,900 views in 2012. If every person who reached the top of Mt. Everest viewed this blog, it would have taken 7 years to get that many views.

Click aici pentru a vedea raportul complet.

Dualitate

Dumnezeu ți-a dat un chip iar tu iți faci altul

                                                                                                                                                                                                                                                     Hamlet

Lupta dintre aceste doua jumătăți de identitate…cine suntem și cine pretindem a fi, este imposibila… Asa cum sunt doua părți ale fiecărei povesti, asa sunt si doua fete pentru fiecare persoana. Una  pe care ne-o arătam lumii iar cealaltă o ținem ascunsa in noi. O dualitate guvernata de către balanța dintre lumina si întuneric. Un joc pe care îl punem în scena zi de zi, clipa de clipa, perfecționându-l, repetându-l la infinit pana ce, acesta ajunge sa ne definească caracterul. O balanță înșelătoare pe care o aplicam celor din jurul nostru, din diferite motive, pana ajungem sa-i confundam chiar si noi înșine linia de demarcație. Suntem cinstiti cu noi sau trăim pentru așteptările altora? In fiecare din noi sălășluiește atât binele cât si raul. Insa doar cei care sunt capabili sa tina estompata linia de demarcație morala… dețin adevarata putere…

Mai jos veti citi o mini poveste cu care m-am inscris la un concurs ce n-a mai avut loc niciodata.Povestea era conditionata de un numar limitat de cuvinte si inserarea unei teme – secretul. Citire placuta!

Capitolul unu

 

Bărbații luară trupul decedatului și începură să-l pregătească pentru înmormântare. Lângă cei doi preoți care se ocupau cu această tristă îndeletnicire se aflau câțiva soldați. Priveau în pământ, cu armele lor atârnând lângă picioare, în timp ce trupul neînsuflețit era dezbrăcat pentru tradiția îmbălsămării cu uleiuri sfinte. Hainele lor prăfuite și rupte pe alocuri descopereau porțiuni de piele însângerată, acolo unde tăișul armelor lăsase brăzdat dungile umilinței.

Bătălia fusese cruntă și, deși știuseră de la început că nu vor avea sorți de izbândă, se luptaseră vitejește alături de comandantul lor respectat. Și acum acesta era mort. Înjunghiat mișelește de către unul dintre soldații lui care se dovedise a fi un trădător. Asemenea lui Iuda, se vânduse pe câțiva bani și o promisiune a unui trai plin de belșug și fusese convins să îl omoare pe bărbat chiar în timpul luptei. Își dusese la îndeplinire sarcina cu succes și înfipsese un pumnal lung și ascuțiti în pieptul bărbatului, în timp ce acesta tocmai se avântase spre un grup de dușmani. Bărbatul nu mai avusese putere să strige sau să îl decapiteze cu sabia lui pentru că deja câteva firicele de sînge i se prelinseseră pe barbă și căzuse secerat. Ochii comandatului, atât de electrizanți și nimicitori se închiseseră sub pleoape păstrând pentru eternitate o expresie de mirare și dezamăgire. Trădătorul  îl decapitase cu o mișcare sigură a sabiei și ascunsese capul plin de sânge într-o traistă de piele. Aceasta se înegri aproape imediat de la sângele cald care încă curgea și i se lipi de hainele prăfuite făcând o mâzgă lipicioasă. Avea să fie prezentat mai târziu pe post de ofrandă dușmanilor. Norocul uimitor pe care îl avusese trădătorul fu dublat de faptul că ajunsese nevătămat în tabăra adversă fără ca măcar unul dintre soldații bărbatului să îl captureze. Ostașii care acum îi vegheau clipele de priveghi ale comandatului decapitat juraseră să răzbune moartea conducătorului lor iubit.

După ce preoții terminară procesul de pregătire pentru călătoria de Apoi, folosind tehnici învățate de la egipteni, așezară trupul înfășurat în pânze albe de Damasc pe un pedistal de piatră ce trona în mijlocul grotei. Se îndepăratară în liniște lăsându-i pe cei trei soldați să îl vegheze. Lumina lumânărilor pâlpâia slab în întunericul peșterii și colora pereții în forme abstracte. Vântul nopții aducea o răcoare plăcută și amenința din când în când puterea flăcărilor. Ostașii îngenuncheară în liniște în fața catafalcului improvizat și își plecară capul într-un gest plin de respect. Câteva momente nici unul dintre ei nu scoase o vorbă dar după câteva secunde cel mai în vârstă dintre cei trei se ridică și întorcându-se spre ceilalți le spuse:

– Fraților, asemenea nedreptate nu s-a mai văzut pe pământurile noastre și, Dumnezeu mi-e martor că am trecut și încă trecem prin vremuri tulburi. Prăpădirea Voievodului nostru trebuiește răscumpărată cât mai grabnic căci vrășmașii Voievodului sunt și ai poporului și ei se înmulțesc pe zi ce trece. Acum, că el s-a năruit, suprimat de potrivnici, ne așteaptă perioade de grea încercare căci el era ultima noastră pavăză împotriva mișeilor și barbarilor. Vom fi loviți și împovărați unor încercări din care doar cei vrednici vor ieși cu capul sus. Dar asta  încă nu-i menirea noastră,  căci  mai avem de înfăptuit o ultimă juruire. Trădătorii lui, zise el și își îndreptă arătătorul spre trupul de pe pedistal, trebuiesc pilduiți în cel mai groaznic fel, încât schingiuirea cu jupuirea pielii să fie doar un dulce supliciu pentru ei. Necinstea căruia Voievodul i-a căzut rob fără vrere trebuie ispășită cu sâgele lor și nici unul dintre cei care i-a slujit sub povățuirea spadei nu trebuie să aibe zăbavă până ce tot neamul trădătorului nu va fi stârpit. Să nu aveți milostenie de el așa cum nici mâna lui blestemată n-a avut milă de norodul pe care îl lasă orfan și nevolnic în fața ticăloșiei dușmanilor atunci când i-a vârât în oase jungheru ăla!

Ceilalți soldați se ridicară în picioare și zăngănind armele aprobară spusele bătrânului. Ochii le aruncau flăcări de ură și brațele le zvâcneau atunci când strângeau răceala metalului din mânerele săbiilor. Durerea din ochii lor era aprinsă de dorința de răzbunare pentru conducătorul lor. Fusese un om iubit de popor și de cei care îl slujiseră,  datorită simțului de justițe pe care îl avea. Fusese admirat pentru hotărărea de care dădea dovadă și pentru felul ferm și fără umilință pe care îl adoptase în ceea ce privește conducerea destinelor celor care îi erau în subordine. Lider înăscut, conducător desăvârșit, strateg priceput, justițiar și dușman de temut. Acesta fusese omul al cărui trup decapitat odihnea acum pe pânzele miruite.

Rând pe rând, fiecare dintre ei se apropiară de trupul conducătorului și îi jurară răzbunarea meritată. Depuseră apoi pe pieptul bărbatului îmbrăcat în tunica lungă și strânsă la manșete, capa lungă și purpurie care îl învăluise de atâtea ori și lângă așezară căciula lui din mătase purpurie, împodobită la bază cu o centură formată din pietre prețioase. În dreptul frunții avea prinsă de postav o stea din aur și ornată cu cinci perle mari de unde se ivea falnică o pană albă.Unul dintre preoti acționă un scripete și trupul neînsuflețit începu să coboare încet în interiorul de piatra al catafalcului.

Ostașii traseră placa grea din piatră peste trupul voievodului acoperindu-l cu modelul sculptat cu măiestrie și stinseră lumânările, lăsând totul în semi întunericul nopții. Ieșiră din grota mausoleu și acoperiră intrarea cu o piatră masivă. În peșteră o singură lumânare, uitată din întâmplare, mai pâlpâia slab consumând puținul oxigen rămas. Flacăra mică mai aruncă o singură sclipire pe mormântul voievodului, luminând litera din înteriorul cercului format de dragonul încrustat, apoi se stinse încet ca un apus de soare.

Capitolul doi

Telefonul mobil sună prelung în liniștea apartamentului. Băiatul începu să se zvârcolească în pat căutându-l fără însă a deschide ochii. Îl găsi printre pernele mari și îl opri cu o mișcare bruscă. Ura să se trezească din cauza soneriei dar aceasta era o zi în care trebuia să o facă. Privi ecranul luminos și înregistră mental ora afișată. Era o dimineață de vară senină și liniștită și el trebuise să se trezească la ora 9. Vacanța de vară nu era chiar o plăcere pentru el deoarece trebuia să se gândească la toate planurile pe care era obligat să și le facă astfel încât să nu se plictisească. Nici nu apucă bine să lase telefonul din mână și să se întoarcă pe cealaltă parte, că aparatul începu din nou să bâzie. Îl apucă cu furie și, pentru o clipă se gândi cum ar fi fost dacă l-ar fi aruncat pe podea astfel încât să-l spargă. Cu siguranță mama lui l-ar fi făcu cu ou și cu oțet, ținându-i o pledoarie lungă pe baza respectului și a responsabilității. Cu un oftat prelung se uită încă o dată pe ecranul telefonului doar ca să observe poza din care zâmbea frumos mama lui. Nu-i venea să creadă, femeia asta își cunoștea mult prea bine băiatul și intuise corect că, dacă ar fi fost lăsat în pace s-ar fi întors pe partea cealaltă și ar fi dormit buștean până spre prânz, așa că îl suna acum să se asigure că s-a trezit.

– Da, răspunse el fără chef și se mai relaxă când îi auzi vocea cristalină. Oricum ar fi fost ea în viața de zi cu zi, îi dusese, totuși, lipsa și se bucura că o aude.

– A, văd că te-ai trezit, zise ea veselă. Ce bine. Ai mâncat ceva? Ți-a lăsat bunica mâncare în frigider? Sper că n-ai pierdut timpul degeaba cât am fost plecată și că te-ai culcat târziu aseară… Și te rog să faci ordine până sosesc, nu vreau să mă apuc de organizat toată casa, din nou.

– Ouo, mai ușor, îi răspunse el chinuit de torentul de întrebări și indicații care se revărsa din telefon. Abia m-am trezit, e 9 dimineața, ce te agiți atât?! Da, o să mănânc ceva… Da, fac  și curățenie până vii acasa, bine? Totuși, nu e chiar ca și cum aș fi devastat casa, mamă, nu te mai impacienta atâta.

Se ridică din pat ciufulit și somnoros, ținând în continuare telefonul la ureche în timp ce asculta răspunsul ei și se îndreptă cu pași leneși spre frigiderul din bucătărie. Deschizându-l observă multitudinea de mâncăruri care erau ordonate și stivuite cu greu în interior. Bunica lui trecuse pe acolo cu o zi înainte și gătise mai multe feluri de mâncare în cinstea revenirii acasă a fiicei ei. Caserolele erau etichetate și aranjate după mărimi sau ingredientele folosite, astfel încăt frigiderul părea o mică vitrină de magazin.

– Da văd că bunica nu s-a încurcat… zise el cu voce tare, admirând interiorul plin până la refuz. Cu mâncarea asta poți hrănii o întreagă armată! Auzi, mamă, bunica cumva a fost bucătăreasa vreunei cazarme, sau ce?

– Vladimir Petrescu, zise mama lui folosindu-i tot numele, apelativ care, din experiența lui anterioară denota faptul că întrecuse linia într-un fel, vorbește frumos despre oamenii în vârstă. Și mai ales despre bunica ta.

– Dar ce am zis? Doar îmi puneam și eu o întrebare… Off, făcu el teatral astfel încât să mai detensioneze atmosfera, ești cam agitată și nu înțeleg de ce. Ai descoperit cumva un artefact celebru? O comoară? Ne-am îmbogățit?

– Vlad, arheologia nu-i chiar așa cum e prezentată la televizor și tu știi foarte bine asta așa că nu mai face glume proaste despre acest subiect. Ca să descoperi ceva valoros sunt necesari ani de pregătire și săpături, nu e ca și cum te-ai împiedica la fiecare rădăcină de pom de un cufăr cu monezi de aur.

Aurora Petrescu era o profesoară de istorie cu mai multe doctorate și diplome decât văzuse vreodată Vladimir. Lucra la Universitatea de Istorie unde preda Istoria Românilor și timpul liber și-l dedicase arheologiei. Pleca cel puțin o dată pe an în câte o expediție în țară, care cu acordul și susținerea Ministerului, ajuta la salvarea și reîntregirea patrimoniului țării. Implicarea ei deasă și foarte apreciată o făcuseră să fie un arheolog foarte cunoscut în țară cât și în cercurile de istorie  iar părerea ei devenise din ce în ce mai cerută. Așa ajunsese să-l cunoască pe cel care ulterior îi va deveni soț, Lucian.

El era un prestigios profesor universitar care, ajungând la vârsta de 40 de ani hotărâse dintr-o dată se se dedice complet arheologiei. Eliberase catedra de la Universitate și se apucase să practice arheologia alăturându-se diferitelor grupări care susțineau și promovau această știință. Aurora și Lucian se întâlniseră pe șantierul arheologic din preajma Moldovei și se îndrăgostiseră nebunește unul de altul. Descoperind câte au în comun și cât de bine se înțeleg hotărâseră să se căsătoareasca. Peste doar un an apăruse în viața lor Vladimir și atunci plecarile „în căutare de comori” cum îi plăcea mai mereu lui Lucian să spună, se mai răriseră pentru Aurora care avea acum o comoară chiar în brațele ei. Într-una dintre aceste expediții solitare, Lucian își găsise sfârșitul. Coborâse într-o grotă nesecurizată pentru a cerceta mai îndeaproape interiorul, cu toate că toți colegii îl avertizaseră de periculozitatea acelui gest, când tavanul se prăbușii, strivindu-l cu greutatea lui. De atunci, Aurora rămăsese văduvă, cu un copil mic de crescut. Faptul că se păstrase atât de frumoasă chiar și după trecerea timpului o făcuse foarte dorită de bărbați însă ea se obișnuise cu traiul doar cu Vladimir și refuzase să se recăsătorească. Unii spuneau că Aurora nu-si mai vindecase sufletul niciodată după moartea lui Lucian. Indiferent de motivele ei, ea își continuase viața și preocupările și ajunsese să consolideze o carieră impresionantă și să crească un copil extraordinar.

Vladimir era un tânăr adolescent în vârstă de 17 ani cu un trup bine făcut și o frumusețe șarmantă. Luase frumusețea de la Aurora însă simțul umorului și multe din caracteristicile lui de bază le moștenise de la Lucian. Era foarte inteligent datorită presiunii îndelungate aplicată de către Aurora de a învăța și de a se ține de școală și, totuși era și extrem de sociabil și activ în alte activități extrașcolare. Caracterul aparent superficial și amuzant îl făcea să fie foarte căutat atat de căre fete cât și de către ceilalți băieți care ajunseseră să aprecieze felul lui șugubăț de a fi. Chiar dacă crescuse fără tată, Vladimir dezvoltase un simț deosebit de masculinitate și de multe ori devenea posesiv si foarte protector cu mama lui care îl privea zâmbind cum încearcă să facă pe stăpânul casei și apoi îl mângâia matern pe creștetul capului. Pentru ea el va rămâne mereu micul ei haiduc.

– Când vii acasă? o întrebă el și după ce primii răspunsul mai stătu câteva clipe pe gânduri. Avusese un vis ciudat și se simțea cumva răscolit. Nu știa dacă să-i spună și ei despre visul lui sau să nu o îngrijoreze degeaba însă, având în vedere că nu prea îi ascundea nimic se decise să-i arunce o întrebare. Auzi? Am avut în istorie vreun Voievod decapitat?

– Pă ar fi câțiva… Brâncoveanu, Țepeș, Vlad cel Frumos, Moise Vodă… începu ea să enumere. Nu știu, trebuie să fi mai specific ca să îți pot da mai multe detalii. Dar de ce? Ai vreo lucrare de făcut pe timpul vacanței?

– Nu, dar am avut un vis ciudat în care am asistat la înmormântarea unui voievod decapitat. Vroiam doar să știu cine e. În fine, nu conteaza, poate mi s-au amestecat mie în cap mai multe elemente din filme și am visat asta… Dar era foarte adevărat și real și m-a cam pus nițel pe gânduri atâta tot. Nu mă băga în seamă că e oricum o idee ciudată, mai spuse el scuturându-se de fiorii provocați de amintirile acelui vis. Își revenii și zâmbind schimbă subiectul: Te aștept la ora 4 atunci.

Capitolul trei

– Vai, cât de bine e să fii din nou acasă, zise Aurora trântindu-se pe canapeaua din sufragerie. Abia ajunseseră de la gară că ea se și tolăni pe sofa, lăsând bagajele în hol. Îl privi pe Vladimir cum îi ducea bagajele în dormitor și zâmbi.

– Deci, ce planuri ai pentru zilele următoare? întrebă băiatul revenind în sufragerie. Se așeză lângă ea și o ascultă cum plănuia să petreacă câteva zile într-o vacanță bine meritată, nefăcând nimic în mod special. Sună excelent, spuse el când ea termină de înșirat activitățile pe care le tot amânase până atunci.

Soneria de la ușă străpunse liniștea casei și Vladimir se îndreptă spre intrare. După câteva secunde apăru în pragul sufrageriei urmat de un bărbat de vârstă mijlocie, cu ochelari cu ramă de baga pe față. Era îmbrăcat într-un costum închis la culoare cu dungi subțiri, albe. Ceasul de pe mână și mustața fină, neagră, tăiată scurt îi dădeau un aer de respectabilitate. Se prezentă ca fiind Prof.Univ. Dr. Dinu Muscalu.

– Am venit la dumneavoastră cu o rugăminte, spuse el după ce Vladimir îl învitase pe canapea și îl servise cu un pahar cu apă. Știu că abia ați sosit dintr-o altă expediție dar ne-ar ajuta enorm dacă ați dori să vă aruncați o privire pe această descoperire recentă, spuse el scoțând din buzunarul interior al hainei  o cutie circulară din piele neagră. Din interiorul ei extrase un pergament deosebit de îngălbenit și ros pe alocuri și îl întinse cu grijă pe masa de sticlă din fața canapelei. Pe el, ordonate în șiruri lungi se afla scris cu cerneală neagră cuvinte  amestecat cu desene. La prima vedere se părea că nimic nu face sens dar apropiindu-se de masă Vladimir începu să deslușească cuvintele scrise ascuțit și lunguieț. Rămase uimit când observă antetul foii, recunoscând desenul din visul lui.

Aurora rămase câteva secunde contemplând documentul și înregistrând mental vechimea și stilul acestuia. Apoi începu să vorbească:

– Unde l-ați găsit? Este, din câte observ eu, un manuscris vechi, cam din secolul XV-XVI, aparținând Ordinului Dragonului. Nu recunosc toate detaliile dar pare a spune ceva despre un mormânt… Trebuie să-l studiez mai bine, însă este o descoperire uimitoare, Profesore! Se întoarse spre el cu ochii arzându-i de încântare și zâmbind fericită ca un copil care și-a primit cadoul de Crăciun. Muscalu îi zâmbi la rândul lui și începu să povestească.

– A fost găsit la Târgoviște, în Turnul Chindiei. Momentan facem niște lucrări de consolidare ale cetății și, din neatenția unuia dintre muncitori am dat peste acest manuscris. Unul dintre cei care ne ajută la amenajarea ruinelor a alunecat de pe acoperiș și în cădere s-a agățat de catul uneia dintre ferestre, mutând din loc o cărămidă. Sub aceasta, s-a găsit o mică adâncitură și cutia din piele în care era documentul. Și…a scăpat și el cu viață, adugă Muscalu ca să liniștească îngrijorarea din ochii femeii.

– Dar Turnul a fost reconstruit de către Bibescu între 1847 și 1851, zise ea privind în depăratre și încercând să-și amintească detalii despre loc. Dacă documentul acesta nu a fost găsit atunci cum e posibil să fi rezistat până acum? Clar a fost pus în perioada aceea sau mai aproape, zise Aurora îndreptându-și din nou privirea spre foaia îngălbenită.

– Documentul a fost datat ca fiind din secolul XV și un autentic. Avem motive să credem că este un indiciu către mormântul nedescoperit al unui mare voievod care a domnit și și-a găsit sfărșitul în acea perioadă și că Bibescu a ținut ca acest document să nu fie găsit, din diferite motive știute doar de el, spuse pe un ton molatec Muscalu. Am dori să ne ajutați în descoperirea locației exacte al acestui mormânt pentru că este de o însemnătate deosebită având în vedere persoana decedată și pentru că dumneavoastră sunteți capabilă să traduceți textul. Aveți o diplomă în limbile antice din câte știm iar timpul ne presează…. Așadar, sunteți dispusă să ne oferiți concursul dumneavoastră? o întrebă el privind-o intens. Aurora realiză într-o clipită despre cine vorbea Muscalu și ochii i se măriră de uimire.

– Mamă, interveni Vladimir, ăsta e semnul pe care l-am văzut de pe mormântul voievodului, în visul meu, și îi arătă dragonul cu coada încolăcită în jurul capului desenat pe document.

– Vlad, vrei să spui că tu ai visat unde e îngropat chiar marele Vlad Țepeș? întrebă Aurora privindu-l mirată în timp ce băiatul încuvința ușor din cap.

Capitolul patru

După două ore Aurora reveni fericită în sufragerie ținând în mână documenul și câteva foi pe care așternuse diferite cuvinte. După ce le explică modalitatea în care își dăduse seama cum trebuie să traducă conținutul materialului le transmise marea veste:

– Cred că știu unde este îngropat Țepeș! Conform acestui document, după ce a fost înjunghiat, de o iscoadă turcă, în timpul luptei de la Codrii Vlăsiei în 1476, ostașii trimiși spre a îl ajuta de către vărul lui, Ștefan cel Mare, i-au luat trupul decapitat și, cu ajutorul unor călugări învățați l-au îmbălsămat și îngropat într-un mormânt din piatră într-un fel de peșteră, denumită aici ”adâncitură în pământ”, ținută secret. Dar documentul dă câteva indicii asupra acestui mormânt. Primul indiciu spune despre ”frații naturali ai capetelor încoronate care îi păzesc somnul”. Se știe că în acea perioadă oamenii erau foarte legați de natură, păstrând un mare respect pentru păduri denumind uneori codrii ca fiind și frații lor naturali. Deci mormântul e prin preajma unei păduri. Având în vedere că în acea perioadă nu puteau să călătoreasca cu trupul decedatului prea departe de zona unde fusese ucis datorită instabilității drumurilor, presupun că se referă chiar la pădurea Vlăsiei, care înconjoară Snagovul de azi. Un alt indiciu se referă la drumul pe care un ostaș vrednic trebuie să-l parcurgă până la mormântul sfânt unde se poate reculege la căpătâiul voievodului și spune cam așa: ” Credința în cele sfinte ii va arăta drumul cel bun / Și îi va permite celui cu inima vitează să purceadă la drum / Limpezire apelor îi va asculta pasul meritos și hotărât / Pe drumul spre voievodul îngropat în mormântul sfânt / Numai cei onorabili vor putea să-și aducă omagiul la căpătâiul domnitorului / Care vegheză din liniștea odihnitoare spre măreția neînvinsă de vrășmași a poporului” . Credința, din punctul meu de vedere se referă la mânăstire. Deci de la Mânăstirea Snagov ar trebui să ne începem căutările.

Cei doi o aprobară în deducție și se pregătiră cu cele necesare pentru călătoria până la Snagov. Se suiră în mașină, Muscalu oferindu-i locul din dreapta șoferului, lui Vladimir, el așezându-se pe bancheta spațioasă din spate a mașinii de teren, propietatea Aurorei. O perioadă scurtă merseră în liniște prin traficul aglomerat din București însă, o dată ieșiți din centru, Aurora încercă să recupereze timpul pierdut prin oraș, accelerând spre destinație. Mașina toarse ușor în semn de aprobare și se avântă ca un cal sălbatic pe șosea. În câteva minute ajunseră la destinație și după ce găsiră un loc de parcare convenabil, se îndreptară în pași grăbiți spre docul de unde porneau bărcuțele spre insula. Insula unde se afla Mânăstirea Snagov era înconjurată de ape limpezi și curate prin care înotau veseli diferite specii de pești. Stufărișul des și luxuriant dădea un aer calm așezării. Zăpușeala zilei era contracarată de luciul apei ce oferea o răcoare ușoară și cei trei se bucurară sincer de plimbarea până la insulă. Pășiră un pic emoționați pe pământul uscat și admirară fațada locașului.      Când intrară, Vladimir iși rezerva un moment ca să își facă o cruce la intrare pășind cu sfiala unui enoriaș în casa Domnului. Înăuntru domnea liniștea și doar câteva persoane, niște străini după aparatele de fotografiat ce le atârnau neglijent la gât, mai populau interiorul. Un ghid le oferea explicații în engleză îndemnându-i să admire frescele de pe pereți și vitraliile luminate de razele soarelui. Locul unde se presupunea a fi înmormântat Vlad Țepeș era acoperit de câteva flori colorate, aduse de oameni și se ascundea într-un întuneric slab din interiorul bisericii.Cei trei se desparțiră și începură să caute indicii spre drumul către mormântul adevărat. Vladimir se așeză pe un scaun aflat pe peretele de nord și se lăsă imbibat de seninătatea ce răzbătea din biserică. Închise ochii repetând în gând o rugăciune pe care o învățase de mult de la tatăl lui, bucurându-se pentru prima oară după mult timp de conexiunea spirituală creată. De-odată o imagine clară ca o amintire îi apăru în fața ochilor. Văzu foarte real un grup restrâns format din câțiva ostași, îmbrăcați după moda secolului XV, cum cărau pe scuturi, spre naos, un trup decapitat. Se opriră la ultima coloană de piatră plină de iamgini reprezentând diferiți sfinți  și apăsară un model reprezentând o cruce ținută în mână de către un sfânt. Imediat o bucată din pavament începu să se miște lăsând loc unor trepte de piatră care coborau. Ostașii intrară  în deschizătura creată și amintirea păli.

Vladimir se trezi din reveria lui și strigând-o pe Aurora se îndreptă spre coloana din premonițe. De ei se apropie și Muscalu care îi privi satifăcut pe vizitatori cum ies din biserică. Profitând de singurătatea creată, Vladimir le explică rapid ceea ce visase și căutând crucea desenată de pe piatră o apăsă ușor. Imediat, exact ca în vis, o dală de marmură grea începu să se miște, coborând încet sub o altă, eliberând un drum format dn trepte înguste și umede, spre subterane. Aurora le explică de ce crucea care acționase mecanismul era chiar cea aparținând Sfântului Ghorghe:

– Ordinul Dragonului din care a făcut parte tatăl lui Țepeș și însuși el, era născut din istoria Sfântului Gheorghe care luptase cu balaurul, învingându-l. De aici și-au luat ei blazonul reprezentat de dragonul care se sugrumă singur cu propria-i coadă, definind stilistic sacrificul propriu în numele dreptății și al religiei creștine.Faptul că intrarea în mormântul domnitorului e crucea Sf. Gheorghe ne spune că, deși istoria povestește o trădare a lui Țepeș față de Ordin, aceasta nu e adevărată și că legăturile s-au păstrat iar Ordinul l-a îngropat și păzit până la finalul vieții lui și chiar după. Doamne, istoria se va rescrie, vă dați seama câte descoperiri și răspunsuri ni se oferă o dată cu acest document care duce la mormântu voievodului?! Implicațiile sunt covârșitoare….

Cei trei se grăbiră să coboare scoțând din rucsacul băiatului două lanterne pe care le acționară instant. Aurora numără un număr de 1618 de trepte până ajunseră pe solul din pământ acoperit de pietre mari de râu.  Realiză că numărul treptelor reprezenta începutul numărului de aur, denumit și Secțiunea de Aur, căruia îi corespondea litera phi din alfabetul grecesc. Știa, din câteva articole citite că phi care era egal cu 1,618033 definea primul număr irațional descoperit de antici, fiind un număr care se repeta la infint fără a prezenta o repetiție sau o regulitate. Numărul intrigase societatea antică și indusese o adevărată revoltă în lumea matematicienilor. Mii de conexiuni îi trecură prin minte femeii dar preferă să nu le împartă momentan cu restul grupului zicându-și că va avea destul timp după ce vor descoperi mormântul, să analizeze restul sitului care se va forma. Implicațiile acestor descoperiri îi vor ajuta pe istorici să stabilească multe legături pe care le avuseseră românii cu restul culturilor.

Tunelul strâmt și întunecos păstra umiditatea ce se răspândea din pietrele de râu care pavau interiorul lui. Mucegaiul acoperise cu o peliculă plină de mâzgă suprafețele, împânzind aerul abea respirabil cu un miros greu. Cei trei fură nevoiți să parcurgă în șir indian drumul, avându-l în față pe Vladimir. Dr. Muscalu încheia procesiunea, pășind la câțiva metri distanță de cei doi. De-odată, zidurile de piatră se lărgiră, compunând o cameră asemănătoare cu o grotă în mijlocul căreia trona un piedistal imens din piatră asemănător cu un mormânt. Cei trei se opriră pentru câteva secunde și aprinseră cu un chibrit făcliile atârnate pe pereți. Lumina sclipea dulce descoperind finețea cu care erau lucrate detaliile de pe mormânt, iar la vederea dragonului încrustat pe capac, un chiot de fericire ieși din gura băiatului.

– Mamă, ăsta e mormântul! exclamă el fericit. Sunt sigur, e cel pe care l-am visat. Aici se odihnește Țepeș!

Chipul lui oglindea o fericire iradiantă care se răsfrângea și pe cel al Aurorei.

– Bun, și acum întorceți-va încet, cu mâinile sus! se auzii o voce din  semi-întuneric.

Capitolul cinci

Aurora îl apucă de braț pe Vladimir și se întoarse încet cu spatele la postament privind uimită cum Muscalu ținea îndreptată spre ei o armă de calibru mic.

– Ce?… Ești nebun? De ce faci asta? îl întrebă ea surprinsă

– Mă bucur că m-ați ajutat să descopăr mormâtul, spuse el zâmbind, aveam urgent nevoie să-i găsesc locația. Angajatorul meu devenise foarte nerăbdător și începea să mă calce pe nervi cu crizele tot mai dese de nervozitate. Noroc însă că mi-am adus aminte de un articol dintr-un ziar în care apăreai tu și imediat mi-a răsărit ideea să mă folosesc de tine ca să îmi găsești mormântul. Și văd că faima ți-e pe potrivă. Felicitări, Dna. Profesor… Din păcate aici îți vei încheia misiunea …și cariera, mai adugă el sumbru armând pistolul.

Vladimir se interpuse între bătaia pistolului și mama lui printr-o mișcare rapidă. Acoperind-o cu trupul lui tânăr și sprinten se rățoi la bărbat:

– Ce vrei de la noi?

– Ah, tinere…, filozofă Muscalu, viața îți curge prin vene cu o viteză demnă de vârsta asta însă mintea ți-e încă necoaptă și, sincer, îmi pare rău că trebuie să curm așa un spirit. Însă nu am de ales, nu-mi permit să vă las în viață pentru că sacul ăla de oase, zise el aruncând o privire spre postament, valorează o mică avere și dacă nebunul ăla de colecționar îl vrea cu orice preț în colecția lui, cine sunt eu să nu ma supun capriciilor lui?! Atâta timp cât plătește bine…

– Ciine te-a angajat să furi trupul? spuse Aurora încercând să tragă de timp și gândindu-se la o modalitate de a scăpa de Muscalu. Nu realizezi că reprezintă o comoară națională? E al poporului român, nu poți să fi atât de câine încât să vinzi o moștenire a tuturor celor care trăim în țara asta pentru câteva monede.

Muscalu începu să râdă în hohote.

– Poporul ăsta nu merită nimic! spuse el revenindu-și din accesul de veselie. E o mizerie pentru istoria celor de dinainte. Nu merităm nici o fărămă din câte au făcut strămoșii noștrii…. Așa că nu, nu regret nimic și poate că aș fi făcut treaba asta și pentru mai puțin decât mi se oferă, doar așa ca să trăiesc bucuria de a jefuii nația asta de proști care, oricum nu și-ar fi dat seama nici într-o mie de ani ce au pierdut. Acum, hai, gata e timpul să vă încheiați socotelile cu lumea asta. Cine vrea să fie primul?

În următoarea clipă toate luminile se stinseră lăsând locul într-o beznă deplină. Un foc de armă se auzi în întuneric și Vladimir se repezi spre Aurora încercând să o protejeze. Îi apucă trupul molatec și se prăbușiră amândoi pe piatra umedă și rece a podelei. Lovitura pe care o simți în ceafă îl făcu să închidă ochii de durere. Întunericul se așternu în fața ochilor lui și nu mai gândi nimic.

Când deschise ochii, lumina soarelui îl orbi pentru un moment. Își duse mâna la cap ferindu-și privirea care încerca să se obișnuiască cu intensitatea spectrului. Gândul la Aurora îi trecu fulgerător prin minte și se ridică dintr-o țășnitură de pe pământul reavăn. Pădurea ce-l înconjura era deasă și formase pe jos un covor din frunze și crenguțe uscate care foșniră în liniștea deplină. Vladimir încercă să realizeze cum ajunsese acolo însă mintea îi era blocată și din momentul când se repezise spre mama lui să o ferească de glonțul care pornise prin întuneric în peșteră, nu-și mai aducea nimic aminte. O găsi pe Aurora la ceva metri distanță de el, sprijinită de un pom, însă conștientă. Avea un braț bandajat într-o cârpă albă care se pătase cu ângele ei pe alocuri însă zâmbetul ei fericit cu care îl întâmpină îi făcu sufletul să ofteze de fericire.

– Slavă Cerului, ești în regulă! zise ea. M-am tot uitat după tine când am fost aduși aici, însă ei nu m-au lăsat să mă agit prea mult zicându-mi că ești bine și că mă vei găsi imediat c e te vei trezi. Eram îngrozită de spaimă crezând că ai pățit ceva!

Vladimir o îmbrățișă cu ochii în lacrimi, bucurându-se pentru moment doar că a găsit-o tafără și în viață. Apoi, ceva din ceea ce spusese ea îl puse pe gânduri și o întrebă, încercând să se dumirească:

– Despre ce vorbești mamă, care ei?

Aurora oftă și preferă să-i ofere în loc de o explicație un plic galben și învechit. Scrisoarea era lipită ca pe timpurile străvechi cu o pecete roșie în care se deslușea dragonul încolăcit. Vladimir o desfăcu și citi în gând câteva rânduri scrise cu cerneală pe o foaie asemănătoare cu un pergamen. Apoi își ridică privirea uimit spre Aurora întrebând-o din ochi pentru o explicație.

– Da, dragul meu, e adevărat, confirmă ea. Ordinul Dragonului nu s-a stins așa cum am crezut noi, cu toții. El continuă să dăinuiască sub anonimat prin moștenitorii și descendenții întemeietorilor. Ordinul nu vrea să fie cunoscut și se ferește de orice fel de aparție în public pentru a avea libertatea deplină de a se mișca prin lume și de a apăra vestigiile acestuia. Ei ne-au urmărit din umbră încă de când Muscalu a descoperit la Târgoviște pergamentul, până la mormântul lui Țepeș, a cărui locație o cunoșteau de mult timp, fiind unul dintre secretele transmise din strămoși și tot ei sunt cei care ne-au salvat de la o moarte teribilă. L-au capturat pe Muscalu dar din păcate, acesta n-a dorit să se lase prins și a pierit de mâna lor. Ne-au salvat viața nouă datorită faimei pe care o am și cunoștințelor temeinice pe care le dețin. Ei nu ne vor răul și nici nu fac vărsări de sânge inutile, de aceea m-au pus însă, în schimb să-mi dau cuvântul că cea ce se află în scrisoarea aceea, care confirmă încă existența lor ca organizație, nu v-a părasi familia mea. Și eu le-am promis și acum la fel trebuie să faci și tu.

Vladimir încuvință mulțumind în gând salvatorilor lor.

– Încă ceva, zise Aurora ridicându-se cu greu de pe jos și îndreptându-se cu ajutorul fiului ei spre parcarea unde își lăsase mașina. Pentru moment, mormântul va rămâne în continuare un secret. Omenirea nu e pregătită să-l reprimească pe Voievodul lor.

– Dar, de ce?

– Ordinul își respectă promisiunile și până ce oasele Voievodului nu vor fi reunite, acestea sunt menite să rămână ascunse de ochii celorlalți. Ordinul nu doreșe ca marele Vlad Țepeș să se reînfățișeze înaintea poporului lui fără demnitatea lui.

În acest timp, într-o peșteră subterană, pe un pedistal din piatră o lumină pâlpâia vag luminând desenul sculptat în piatră. Un dragon care își înghițea propria-i coadă, semnificând sacrificiul de sine, pentru binele omenirii. Undeva era un mormânt ascuns unde un Voievod uitat de propriul lui popor își dormea somnul de veci…

                                                                                              Sfârșit

Ne cunoastem?

Stau uneori si ma intreb cat de bine ne putem cunoaste noi intre noi. Vorbind din punctul de vedere al unei fiinte rationale care interactioneaza cu o alta. La nivel al rasei umane, fiinta rationala si logica ( ? ) , cat de bine avem posibilitatea si capacitatea sa ne intelegem unii pe altii? Si de unde, totusi, in ciuda acestui posibil impediment, reusim sa avem incredere intr-o persoana?! Cum de reusim sa ne facem conexiuni de incredere si siguranta cand, de fapt, nu ni se ofera nici cel mai mic gaj pentru acest cadou?! O minciuna constienta? Un risc asumat, o obligatie fata de societatea in care traim?

Nu stiu si, desi mi-am pus aceasta intrebare cand citeam o carte pe o canapea neagra, intr-un mediu total strain mie, nu am simtit nici cel mai mic sentiment de panica sau frica. De ce? De ce credeam si cred ca persoana care ma adusese in acel mediu, care ma lasase sa citesc linistita pe acea canapea, nu imi va face nici un rau? Nu stiu…dar aveam incredere.

Avem prostul ( sau bunul ) obicei sa povestim doar amintiri sau intamplari care ne pun intr-o lumina favorabila, doar franturi din viata noastra care ne scot in evidenta unele caracteristici pe care le detinem. Dar este oare acea parte fundamentala din noi? Suntem noi caracterizati just si complet prin acele povestiri? Sau sunt doar niste trasaturi pe care le scoatem in evidenta din diferite motive personale? Si ascultand acele povesti si amintiri cand imi sunt spuse, ma detasez uneori pentru moment de discutie si privesc atent intrebandu-ma: cat oare din ceea ce imi spui e cine esti si cat e doar dorinta de a fii cine vrei sa fii? Cat oare pot spune ca te cunosc si cat e doar impresia mea ca te cunosc? Si, totusi, privesc uneori in niste ochi albastrii si am incredere ca vad adevarul. Apoi ma intreb ce se ascunde in spatele lor.. Ce ganduri, pe care nici acei ochi nu-i realizeaza concret, se invart in mintea aceea? Cat as putea sa cunosc cu adevarat, real, concret, definitivant din persoana respectiva si cat ar fi doar o impresie  de a mea de falsa cunostinta despre acel caracter? S privind invers, cat de mult ar putea o persoana sa ma inteleaga, nu la nivel de limbaj ci la nivel de conexiune interumana? Probabil ca singura noastra sansa e sa ne incredem orbeste sperand ca nu vom regreta sau sa ne complacem in sentimentul iluzoriu ca ne cunoastem unii fata de ceilalti.

Nor de etichete