Cu stiloul printre ganduri

Se zice ca cel mai bun prieten al omului este cainele.Intr-adevar, asa este.Am experimentat asta atunci cand am fost stapana de caine…N-am crezut ca voi putea ajunge sa iubesc pe cineva mai mult decat pe mine, dar am facut-o.N-am putut sa cred ca voi pune interesele unei alte fiinte mai presus de ale mele dar am facut-o. N-am crezut ca imi va lipsi atat de mult, dar imi lipseste…

Am avut o minunatie de caine pe care l-am crescut de mic. Avea inca ochii „de lapte” cand l-am adus acasa si orbecaia confuz prin toata casa dar am stiut din clipa cand l-am luat in brate si l-am asezat in poala mea ca va fi marea mea dragoste. S-a dovedit a fi un prieten dar si un mic terorist…Mi-a distrus casa, mi-a mancat nervii si m-a adus de multe ori la disperare si de fiecare data cand l-am altoit din cauza boroboatelor facute, m-am simtit mai josnica decat oricine.Privind in ochi lui intrebatori, am realizat ca eu sunt animalul si nu el. M-a invata ce inseamna rabdarea si exercitarea ei tot timpul.Mi-a aratat ca toti vedem lumea in felul nostru unic si ca imaginatia unui caine nu are limite cand vine vorba de distrugeri din cauza plictiselii.Mi-a aratat ce inseamna sa iubesti neconditionat pe cineva chiar daca are defecte si te calca pe nervi cu incapatanarea lui.

Cand a crescut mi-a rasplatit toata incercarea mea patetica de a fi stapan prin iubirea lui.M-a educat cum sa-mi evaluez starile de spirit astfel incat sa ma pot controla si sa transmit ceea ce trebuie.Mi-a aratat ce inseamna bucuria simpla ori de cate ori primea o jucarie noua pe care o facea ferfenita in cateva miscari dar cu o placere aproape ireala.Mi-a scos la suprafata toate instinctele de mama atunci cand s-a imbolnavit sau a fost muscat sau alti caini s-au luat de el. Mi-a umplut sufletul de bucurie in fiecare seara cand venea hiperagitat sa ma intampine acasa dupa o zi pe care o petrecusem la munca. Mi-a diversificat vocabularul si cunostintele despre animale( nu credeam vreodata ca un caine poate sa scoata sunete de genul mormaiturilor non-agresive de urs, fornaituri de vitel, oftaturi de om, sau miorlaituri de copil), m-a obligat sa-mi largesc cunostintele despre lumea animalelor si sa invat lucruri noi ( atata par de caine cat am scos din el la „tesalat” nu credeam ca are nici un urs grizzly!).

Insa viata m-a obligat sa ma indepartez de el…si nu e zi de atunci cand sa nu-l port in ganduri. Imi lipseste teribil si sunt multe nopti cand il visez sau zile cand il strig aiurea prin casa asteptandu-ma sa apara tropaind cu ghearele pe parchet, de pe undeva.Mi-e dor sa-i aud respiratia aia sacadata pe care o avea si care ma scotea din minti, cand ma puneam sa dorm.Mi-e dor sa-l vad cum statea ca cersetoru’ ori de cate ori gateam, stiind ca sigur, sigur primeste ceva si el.Mi-e dor sa-l simt cu se intindea la picioarele mele cand stateam la calculator, mi-e dor sa rad de el cum dormea si visa si se agita in somn, mi-e dor sa-i mangai blana aspra, mi-e dor sa-l pup in crestetul capului, sa-i prind urechile intre degete, sa-l vad cum dadea ascultator labutza in palma mea sa fie sters de tot namolul de afara cand veneam dupa plimbare. Mi-e dor sa-l cert, sa-i vad privirea de golan care stie ce a facut dar totodata stie ca va scapa doar cu o cearta, mi-e dor de plimbarile noastre solitare cand ne intelegeam din priviri si semne cu lesa, mi-e dor de sute si mii de momente cu el…

Dar cel mai dor mi-e de el dimineata… cand venea „tiptil” in pat ( cu tot tonajul lui de caine de talie mare) si se aseza aproape de mine si isi lasa usor botul pe curbura gatului meu si mai dormeam asa vreo 5 minute intr-o armonie aproape magica.Ala era momentul cand toate chinurile mele de stapan de animal paleau cu desavarsire si nu mai era decat…iubire sincera.

A fost singura mea iubire ne-egoista si daca am ales sa nu-l iau cu mine cand am plecat a fost doar pentru ca m-am gandit la interesul si binele lui si ca ii va fi mai bine unde l-am lasat si sper din tot sufletul sa nu ma fi inselat…Insa, dragul meu Athos, sa stii ca oriunde merg si orice fac, oricand, amintirea ta ma insoteste mereu si dragostea mea pentru tine e la fel de intensa asa cum e tristestea ca nu putem fi impreuna la fel de dureroasa…

Imagine

Prietenilor mei, cu drag!

prieteni Acest post este dedicat tuturor prietenilor mei.

Iti multumesc draga prietena\prietene ca ai intrat in viata mea! Chiar daca ne vedem mai des sau foarte rar ( asa cum mi-e obiceiul… ), esti o persoana speciala in sufletul meu, sa nu te indoiesti nici o clipa de asta! Dar stiu ca stii, doar ma cunosti destul de bine ( uneori prea bine si , la naiba! devin previzibila! )… Si acest post este pentru tine. Ca tot vine Craciunul si trebuie sa fim mai buni, mai darnici, mai ( iunie, iulie etc )..

Asa ca iti multumesc ca m-ai inteles si mi-ai ramas prin preajma indiferent de circumstante ( si stiu ca pot intra in tot felul de situatii ciudate, amuzante sau dificile iar, pe langa asta, pot fi o prietena cam instrainata uneori… ), ca m-ai iertat cand ti-am gresit sau m-am rastit fara motiv la tine, ca mi-ai sters o lacrima cand am plans ( si mi-ai dat si servetele sau o maneca ca eu niciodata n-am nimic folositor in papornitza mea mare cat o tara in dezvoltare ).Ca m-ai incurajat asa cum numai tu poti sa o faci, in felul tau atat de specific care imi place atat de mult. Ca m-ai inspirat in momente de cumpana, fara sa stii sau constient de nevoia mea de incredere…Ca mi-ai aratat ce fel de persoana reflect in ochii tai si cat de multe chestii bune uit despre mine cand devin eu Deprimanta Bacoviana sau mai imi da cate un ghiont Viata. Ca mi-ai adus in viata glume, intamplari si situatii noi, amuzante si de pus la „Cufarul cu amintiri de povestit nepotilor” . Ca ai argumentat si filozofat ore in sir pe cele mai nastrusnice idei care mi-au trecut prin cap incercand sa-mi intelegi logica scrantita, ca m-ai strans de mana sau m-ai imbratisat atunci cand aveam nevoie. Ca mi-ai ascultat aberatiile, ca mi-ai citit posturile si gandurile scrise, cu rabdare si entuziasm, ca mi-ai dat sfaturi cand ti-am cerut ( si nu numai atunci! ), ca mi-ai inseninat ziua, furandu-mi un zambet sau un hohot de ras. Ca ai vrut sa intrii in lumea mea, ca mi-ai dat o sansa sa-ti devin prietena, ca m-ai acceptat cu bune ,cu rele, cu nebunii, cu rautati, cu tot ce imi defineste comportamentul. Ca m-ai iertat cand am uitat sa-ti intorc prietenia si, mai ales, ca esti acolo ( oriunde te duce viata asta ) pentru mine, indiferent de distanta sau timp.

Dar cel mai mult iti multumesc ca m-ai lasat sa fiu mereu EU, copil naiv, vrajitoare cinica cu umor rautacios, zapacita cu juma’ de norma, paranoica in devenire, deprimata de profesie, baietoi, romantica irecuperabila, femeie isterica, fata miorlaita, visatoare….. intr-un cuvant: Laura.

Sa fim ROMANI!

Imagine

I-am vazut fugitiv la TV, i-am auzit din strazi in timp ce-mi conduceam masina spre casa, i-am ignorat cu pozele lor postate pe diferite retele de socializare si i-am boscorodit ca orice roman egoist preocupat doar de viata lui, exclusiv. Apoi am inceput sa ma informez, un link aici, un ochi aruncat dincolo… o idee rasarita in mintea mea….un video…doua…trei…si am inceput sa plang. Pentru mine…pentru ignoranta, egoismul si nepasarea mea…

Mama, tata, acum cativa ani buni ati iesit in strada si ati luptat pentru noi, copiii vostri, sa avem un trai mai bun, sa ne putem exprima opiniile in mod liber si fara teama, sa avem posibilitati mai multe. Si noi le-am luat ca un drept inascut si ne-am jucat cu viata noastra experimentand si esuand in cele mai lamentabile alegeri. Am devenit avari,grabiti, egoisti, dezbinati si rai. Ne-am imbracat aparent mai bine..dar de la altii. Am mancat mai variat dar ne-am uitat retetele traditionale. Ne-am informat mai repede dar am uitat esentialul. Ne-am lasat sedusi de mirajul posibilitatilor uitand sa o facem pe aia corecta. Apoi ne-am inecat in indiferenta si ne-am luat ca motto ideologia ca noi nu putem schimba nimic, indiferent de circumstante…

Si de aproape o luna au aparut in peisaj… EI. Au scandat pana au ragusit, au scris o groaza de pancarde, au marsaluit ore intregi si s-au tot adunat pe masura ce ochii oamenilor s-au deschis si li s-au alaturat. Au defilat pasnic, surprinzand natia asta inversunata si disperata dupa scandal ce suntem si au rezistat.  Au continuat sa spere, sa strige si sa convinga treptat, treptat ca nu e o chestie trecatoare. Au vorbit si au incercat sa-i faca constienti si pe altii de gravitatea situatiei si tenacitatea lor a rezistat timpului. O zi….doua…trei…si nu prevad sa se opreasca pana nu sunt ascultati si nu schimba ceva. La inceput m-am gandit ca e ceva de moft, una doua iar o punem de-un protest in Universitatii. Apoi am spus ca n-o sa dureze mai mult de-o zi sau doua fervoarea lumii. Apoi m-am intrebat de ce protesteaza ei, aici, locuitorii Capitalei ca nu e ca si cum i-ar afecta pe ei direct ce se intampla acolo. Ganduri de roman egoist ce sunt…

Cand pe zi ce trece mai multa lume a inceput sa se adune la protest am inceput sa fiu curioasa si sa cercetez problema. Si mi-a fost rusine de mine. De ignoranta crasa de care am dat dovada, de egoismul meu, de tot. Tara asta-i si a mea si chiar daca ne-am obisnuit cu gandul ca parerea noastra nu conteaza, uite ca sunt sute de oameni care cred altceva. Care lupta pasnic pentru viitorul nostru, pentru copiii nostri nascuti sau nenascuti, care marsaluiesc pentru ideologiile noastre, care stiu ca UNITI pot sa schimbe ceva! Care au CURAJ, VOINTA SI SPERANTE! Uite ca n-am murit in letargie cu totii, uite ca mai sunt oameni carora le pasa, uite ca mai sunt oameni care actioneaza, nu doar vorbesc! Uite ca mai exista un POPOR, nu doar o mana de oameni rasfirati intr-o tara vanduta pe jumate… Si atunci m-am hotarat sa ma duc si eu, sa fac parte din cei care au facut ceva ca sa pastreze mostenirea data.

Poate cu un om in plus nu „se face primavara”, insa sper ca pe zi ce trece mai multi or sa deschida ochii, mai multi or sa inteleaga pentru ce protesteaza ei, mai multi or sa spere ca putem schimba ceva, mai multi or sa-si doreasca sa faca ceva pentru toti cei care vor venii in urma noastra. Asa ca „iesiti din casa, daca va pasa” pentru a putea spune peste ani, cu mandrie in glas, ca tara asta e inca a noastra si ca NOI AM SCHIMBAT CEVA!

 

Orasul Femeilor

De cate ori e un meci important, orasul se transforma brusc, populatia masculina parca e anihilata si toti purtatorii de testosteron se protapesc in fata televizoarelor. Consumul berii creste exploziv, vanzarile tigarilor se dubleaza si dispozitivele care transmit in direct meciul tipa la maxim scoruri, pronosticuri si tactici. Cine sta in jurul stadionului sau in cartierele obisnuite poate auzi chiar daca e surd pe dragii nostrii purtatori de itari care urla ca o hoarda de barbari dintr-un film istoric pe campul de lupta.

Si uite asa orasul se elibereaza brusc, nivelul infractiunilor scade simtitor si pe strazile iluminate slab scapa FEMEILE! Inarmate cu cardurile consortilor isi pun tocurile de sohpping, isi fac provizii in gentile supradimensionate,isi aplica machiajul de camunflaj si pornesc la vanatoare. Mallurile se umplu de cete de amazoane pornite dupa trofee, vanzarile la magazine de imbracaminte si saloane se revigoreaza brusc ( belive me! ) si scannerul de produse nu mai inceteaza din bipait. Saracii barbati, mi-e mila de ei…cineva ar trebuii sa le spuna ca pentru 90 de minute de „fericire” platesc cu salariul pe o luna sau uneori chiar cu mai mult!

Dar, ce e o adevarata placere pentru mine personal e TRAFICUL! N-am mai vazut un trafic asa linistit si atatea semnalizari de cand mama m-a facut! Si e o reala distractie sa fac jaloane printre cumintile si responsbilele soferite in timp ce acestea holbeaza ochii cat farfuriile din setul „al bun” al mamei pastrat cu sfintenie de la nunta! Nici la scoala de soferi n-am mai facut atatea jaloane.A, stai, ca instructorul meu de sofat, Nelutzu, m-a invatat sa conduc ca un camionagiu furibund si singurele „jaloane” pe care le-am facut au fost printre masinile parcate in centrele mari de cumparaturi gen Cora, Real etc. Nu stiu de ce si de unde i-a venit ideea iubitului meu ca sunt un fel de Daniel din seria franceza de filme Taxi cand eu sunt muuult mai potolita, serios! Conduc responsabil numai ca un pic mai rapid. Iar daca am si un teren propice in care politistii sunt lipsiti cu desavarsire ( ca se uita si ei la meci,nu? ) iar fundalul sonor e potrivit ( rap,hip-hop si uneori rock ) cum sa nu te traga ata sa apesi mai mult acceleratia? Aaaa, si nu va faceti griji pentru femeile politisti- sunt si ele la cumparaturi!

Cand mai si castiga echipa preferata de al tau e o adevarata fiesta dupa si seara e si mai plina de atentii pentru ca, nu-i asa? suntem sefe in a ii face pe barbati sa se simta prost pentru micul lor viciu! 🙂

Viata de om mare

lunatic housewifeViata de om mare e si frumoasa dar si a naibii de grea! Pe cuvant de pionier ( ca tot n-am fost…deh, sunt un vlastar tanar al patriei! ).Acum hai sa va povestesc nitzel din noua mea viata de femeie semi-casnica, stapana a castelului, doamna conacului, regina suprema etc, etc. Sa nu credeti ca eram vreo visatoare care spera ca va avea o menajera si o bucatareasa atunci cand se va muta insa nici prin cap nu mi-a trecut din ce motive o sa ajung sa ma ciondanesc cu al meu ( iar n-ai lasat capacul la WC joss au dopul pus in cada )sau sa simt cat de mult ajutor primem din alte parti.

Dupa o zi mirifica de acomodare in care am spalat si curatat toate partile mobilei din noua mea casa, am gatit ceva simplu si am cazut lata. Si credeam ca ce a fost mai greu a trecut.Deja visam linistita cum o sa ne impartim treburile, cum in zilele cand muncesc de dimineata pana seara ( asa am programul ce sa-I fac?! ) ma va astepta o cina calda acasa si alte balarii de genu’asta la care orice femeie stabilita deja la casa ei ar fi ras cu lacrimi. Da, eram linistita si increzatoare..Ochelarii mei roz disipau orice ingrijorare si o faceau sa para minora.

Ei, si venii dimineata si cu ea veni si urmatoarea si urmatoarea si tot asa pana trecu deja o luna si ajunseram in prezent. Viata mea rozalie a ramas la stadiul de vis si realitatea m-a pus in situatia dificila de a ma descurca. Singura ( ca mama e la casa ei si eu cica am crescut indeajuns incat sa ma pot descurca linistita.Mama, tin sa te anunt ca desi m-ai crescut bine si practica si chibzuita si cu capul pe umeri, totodata m-ai lasat sa fiu si o mare lenesa, lucru care ma prinde din urma acum. ).

Ei, si ce sa va mai spun dragii mei despre viata mea de om mare?! Acum am capul plin de retete gastronomic, esecurile culinare spre bucuria mea dar mai ales a lu’al meu au fost scurte si putine  ( din pacate acum mananca mai mult decat manca acasa la el si asta ma obliga sa gatesc aproape in fiecare zi – ca eu nu stiu sa fac mancare care sa ajunga mai mult de 2 zile ); invat sa ma chivernisesc cu banii cum sunt ; vad altfel valoarea lucrurilor si nu mai arunc pe orice mi se nazare vreo suma ; am devenit clienta Lidl-ui ( in curand o sa ma cunosc cu toate babele alea de acolo ca sa mor de nu sunt cea mai tinerica cumparatoare a lor! ); car plase la nivelul incepator in maratonul “Persoanelor Casnice Care Se Intorc De La Piata Cu Sacosele Pline”; am devenit un vanator experimentat care vaneaza oferte si reduceri si e atenta la diferente de cativa bani; mopul, frecatul baiii si spalatul vaselor ( care sunt maxim 20 cu tot cu cratiti si tigai da zici ca sunt  caramizile folosite la construirea Turnului din Pisa cand le pui in chiuveta ) ma tin in forma mea de stix anorexic ; spal haine si strang dupa al meu hainele aruncate in neorinduire ( am inceput sa am fixuri de om disperat dupa ordine ) ; ma stresez din cauza platilor, ratelor, datoriilor si a banilor in general ; duc o lupta de gherilla cu gandacii invadatori care parca imi rad in fata facandu-ma sa ma simt ca nu fac destul de bine sau des curat; am un nou prieten de companie – o musca rebela care refuza cu obstinatie sa-mi paraseasca locuinta…intr-un final am denumit-o Ecaterina si deja ne-am imprietenit ); ma bucur ca un copil in fata cadourilor de Craciun cand imi reusesc mancarurile si cand vad placerea in ochii lu’al meu; apreciez si mai mult  ( daca era posibil ) cand primesc un masaj sau o serie de alintaturi si incerc sa ma linistesc singura ca nu sunt asa coplesita cat imi pare.

Pana acum e ok cat de cat insa uneori mi-e asa un dor de mama si de viata mea de Printesa Rasfatata….

Va pup, ma intorc in bucatarie.Azi fac spaghete cu carne de pui si sos de rosii si friptura la cuptor cu garniture de…oi vedea eu de ce fac.Slava Cerului ca am instincte bune in bucatarie si imaginatie bogata!

imagesCA3SDWI1In 4 zile o sa fac fatidica ( sper ca nu ) varsta de 27 de ani. Si gandindu-ma la asta mintea mi-a zburat instant la acel „minunat” Club 27 din care fac parte atatea vedete. Atunci o idee mi-a rasarit in minte, cu groaza: ” Daca o sa fac parte si eu din el? „. Da, stiu, nu sunt o vedeta ( decat poate pe scara blocului sau in familie ) insa…daca…? Si gandind in felul asta-mi caracteristic de „pozitiv”  ( uneori cred ca sunt reincarnarea lu’ Bacovia- insa fara talentul aferent ), am cautat in strafundurile constiinte sa-mi linistesc sufletul insa am observat ca nu prea am habar de ce am realizat in anii astia ( cu exceptia acelor date de tip biografie )…

Asa ca, pentru ziua mea am o rugaminte la tine, cititorule: daca ai placerea sau dorinta pe 2 martie sa-mi trimiti un „La Multi Ani!” mai bine schimba acea urare cu un comentariu/mesaj etc in care sa-mi spui DACA si CUM intersectarea ta cu persoana mea ti-a lasat in urma ceva: un gand, o amintire, o schimbare…Chiar daca e de rau ( prefer sa stiu, poate imi pot indrepta greseala cumva ).

2012 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

600 people reached the top of Mt. Everest in 2012. This blog got about 3,900 views in 2012. If every person who reached the top of Mt. Everest viewed this blog, it would have taken 7 years to get that many views.

Click aici pentru a vedea raportul complet.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: