O lectie despre respect

Avea Bitza o melodie cu niste versuri care sunau cam asa:

“Pot fi multe de spus despre respect,
Dar cand esti in belele nu te ajuta in mod concret…
Tot tu trebuie sa tragi
Ca la tenis sa folosesti orice fel de avantaj.

[..] Trebuie sa recunosc, in cateva ocazii,
A trebuit sa las capul in jos pentru ca altii,
Au vrut sa ma invete ceva… ce nici acum nu am cum… sa intzeleg…, respect!
Nu am avut pana tarziu si stiu ca respectul se castiga
Si trebuie avut in perspectiva “

Asta seara am invatat o lectie noua si constientizarea acestei lectii m-a facut sa simt cu adevarat cum, pentru ce si de ce sa respecti pe cineva. Asta seara am respectat si am admirat niste caractere tari care n-au raspuns provocarilor sub demnitatea lor, care si-au pastrat coloana vertebrala dreapta in fata mojiciilor si a cretinilor, care au dus mai departe un crez indiferent de situatie, care au demonstrat ca exista profesionalism cu adevarat si care au dat o lectie subtila despre ce inseamna sa fi incontestabil un actor MARE. Pentru ei, pentru Trupa Obligo, pentru acesti baieti care azi m-au facut sa fiu mai mandra ca oricand ca le fac parte din Fanclub, care m-au acceptat cu prietenie adevarata in cercurile lor,azi mi-am plecat capul scotandu-mi palaria imaginara in fata lor: TOT RESPECTUL MEU!

Pierderea – povestire

Se trezi incet, parca in reluare. Ochii refuzau sa se obisnuiasca cu imaginea soarelui incalzind zidurile blocurilor. Deja ura caldura si luminozitatea vesela a soarelui. Parca acest astru ii facea in ciuda, il tortura cu razele lui, isi batea joc de doliul pe care il simtea in suflet. Pentru el nimic nu era luminos, nimic nu mai avea acelasi gust, aceasi luminozitate.Totul era pierdut si simtea asta in fiecare fibra a trupului. Gandurile zilei trecute ii staruiau in minte, il apasau si parca imbatranise cu zece ani peste noapte. Zambetul nu mai avea ce cauta pe buzele lui pline si niciodata nu va mai rade. Stia asta si trase o gura adanca de aer, agatandu-se dintr-un instinct primar de viata care i se asternea in fata.Il lasa sa iasa incet, ca un fum de tigara, eliberandu-si treptat plamanii de oxigen, constientizand traseul pe care il urma aerul din trup. Clipi si pentru o secunda un gand ii trecu fulgerator prin minte: daca n-ar mai deschide niciodata ochii? Ce s-ar intampla daca ar inchide acum ochii si totul ar disparea in neant? Cum ar fi sa se izoleze de toti, de lume, de viata lui,  de gandurile care il bantuiau, de constiinta si mai ales de sufletul lui blestemat care il damna nencetat la chinurile gandurilor, sa dispara pur si simplu in intunericul noptii? Nu, nu putea face asta si lupta interioara dintre pulsul vietii care il obliga sa traiasca clipele si dorinta atat de arzatoare sa lase totul, sa renunte, se luptau in el cu ferocitate.

Cu un efort pe care il ura deja, se ridica din pat. Se aseza pe marginea lui, lasandu-si picioarele goale sa se obisnuiasca cu podeaua rece. Privea fascinat cum, desi totul pentru el murise cu o seara in urma, trupul lui refuza sa renunte si ii aducea aminte permanent ca traieste, ca simte si ca nimic nu pare neschimbat. Insa el stia ca totul se schimbase si ca motorul vietii lui se oprise cu cateva ore inainte, cu un rateu lamentabil, acesta isi prevestise singur decesul intr-un nor de suspine si inchisese activitatea. Era absurda aceasta situatie pe care o experimenta acum: traia si, totusi, nu mai traia de ceva timp. Cum era posibil sa fie asa de umilit, de tradat de propriul trup?! De ce acesta se incapatana sa supravietuiasca cand nu mai era nimic pentru ce sa traiasca? Cand toata viata de acum in colo parea o mare neagra si involburata, o speranta esuata, o condamnare hidoasa…De ce sangele inca ii curgea prin venele reliefate sub pielea aurie, de ce plamanii se agatau de aerul deprimat din jur, tragand cu ardoare sperante de viata? Pentru ce aceasta condamnare constienta?

Se simti obosit. Atat de obosit de parca nu mai dormise de ani intregi. O oboseala apasatoare, grea, asternuta in fiecare muschi irigat de substantele vietii, in fiecare sinapsa a creierului, in fiecare miscare fara vlaga a membrelor. Era asa obosit de suflet, de ganduri, de tot incat umerii lati i se lasara involuntar in jos, apasati de o povara imaginara de nesuportat.Ca un las, in fata sortii, isi lasa capul plecat in causul palmelor si, pentru o clipa eterna, intunericul il invalui in aripile lui protectoare datatoare de uitare. Avea nevoie asa de mult de uitare…Tanjea dupa acest deliciu ca un insetat in mijlocul desertului insa soarta era mult mai cruda cu el si nu-l lasa se se piarda in mrejele uitarii nici macar o secunda, obligandu-l cu fiecare gand sa se gandeasca, sa-si aduca aminte, sa realizeze, sa sufere. Sub pleoape ochii cafenii i se zbateau nencetat, rememorand clipele de cosmar, vizualizand intelesuri ascunse in secundele de teroare care precedasera finalul, incercand dintr-un motiv inexplicabil sa gaseasca o alinare in imaginile care ii rasareau in minte. Capul ii zvacnea, o durere surda ii apasa mintea si tamplele si fiecare bataie a inimii parea o lovitura de ciocan in timpanele lui.

Deodata, simti pe genunchi o apasare delicata. Parea o mangaiere usoara si o caldura cunoscuta ii acoperi rotula intr-o patura matasoasa de blana. Deschise ochii doar ca sa se regaseasca privind in ochii mari si mirati ai lui Dante. Urechile in general alerte ii statea acum plecate pe spate si tristetea lui i se citea pe chipul proptit de piciorul stapanului, reflectand intr-un mod naiv si sincer sufletul chinuit al barbatului. Blana neagra lucea in ape in razele solare si parea ca, pentru un moment, totul inghetase in timp si spatiu, neramanand decat  acea clipa. Il mangaie usor pe crestetul capului, dezmierdandu-l mecanic insa Dante nu se manifesta in nici fel. Ochii negrii si adanci priveau inecati si melancolici spre chipul stapanului sau si un suspin prelung si dureros se auzi din gatlejul animalului.

- Stiu Dante, stiu.. spuse cu o voce ragusita barbatul.

Un site cretin

Dap,azi clar sunt super-cinica! Am facut marea prostie sa ma bag pe un site de genul HI5 sau mai pe romaneste matrimoniale “subtile” si urmandu-mi primul impuls, aka plictiseala, mai verific din cand in gand site-ul sa vad ce fel de oameni se invart pe acolo, cine imi trimite mesaje etc. Au un fel de joc in care iti arata poza de profil a unei persoane si tu, daca iti place de respectiva pers apesi “da”. Tot asa pentru “Poate” sau “Nu”. Ei bine, cred ca mie trebuie sa-mi dea un premiu la cat am apasat tasta aia NO WAY JOSE!. Ma mir cum de nu mi-au customizat sa-mi puna in loc de 3 taste cu diferite raspunsuri, doar 3 cu: NICIODATA INTR-UN MILION DE ANI!, NICI DACA AR INGHETA IADUL! si ITI BATZI JOC DE MINE?!. Sincer, recunosc sunt pretentioasa, fitzoasa etc, etc..Poate cu motiv sau fara dar asta mi-e felul si atata timp cat consider ca am un anumit nivel ( din toate punctele de vedere ) nu vad de ce m-as multumii cu mai putin sau as face compromisuri doar de dragul artei conversatiei.

Bai nenica, mai multi cocalari, urati in spumele marii, gay, pitziponci si taranei ca aici nici pe site-urile de profil, gen cocalari.com n-am gasit. Serios, nu stiu cum i-a traznit da’ i-a adunat pe toti pe site-ul asta! Cum mey sa-ti pui poza DE PROFIL!!! adica cea mai importanta, aia care, TEORETIC, te reprezinta, aia cu care, AGAIN TEORETIC, agati alte persoane, cu tine dand la sapa in curtea casei de la tara, cu tine asezat “strategic” la volan sau intins pe capota ca o clatita desumflata, cu “bolidul” tau din 1800 toamna, cu tine la bustul gol, plin de tatuaje de alea care se gasesc la gumele de o,5 ron la tarabe, cu tine facandu-ti poza singur in oglinda cu ochelarii de soare of course, in casa si cu soba pe fundal, cu tine mandra floare a patriei in cluburi de fitze, inconjurat de fete ( platite cu ora, ca mai mult nu-ti permiti ) mai inalte ca tine cu un cap si ceva de zici ca esti un pusti de 5 ani venit cu mama.

Din repertoriu de poze “cool” of course ca nu lipsesc vesnicele fotografii cu lantul pe afara, alea in care principalul vorbeste “business”-uri la telefoanele uber-scumpe, alea cu cheile si banii intinsi pe masa ostentativ, alea cu actori celebrii carora le-ai furat identitatea ca pe tine nu te ajuta fata si nici nu te duce minta indeajuns sa te faci interesant pentru o fata, alea cu animalele spanzurate prin bratele tale ( vezi Doamne, esti un sensibil tu de fapt si iubesti creaturile divinitatii ca asa te-au invatat ai mai mari ca ai avea vreo sansa sa intri in vorba cu vreuna ), alea in care iti tii respiratia si iti sugi bura pentru o poza de aia “jmechera”cu muschii debordand de steroizi. Am intalnit si specimene si mai atipice chiar de atat: martori ai lui Iehova ( just my luck! ), wanna be metrosexuali cu sprancene pensate in coltul strazii, ca de gagica, sasii si strambi la ordinea zilei, cretini cu nume, cred ei, catchy- gen : loverboy, yourdream,the best etc, fitzosi daltonisti ( ca altfel nu am cum sa le scuz imbracamintea asortata ca o salata orientala), batranei singuri si la criza varstei de mijloc ( venita cam tarziu pentru ei, parerea mea! ), minioni de te intrebi in ce eprubeta au crescut astia toata viata lor, somalezi cantarind 20 de kg cu tot cu bagaje si multe, multe alte specimene.

Sincer ar trebui sa stai langa mine intr-o zi cand fac un tur de genul asta sa vezi ce-mi poate debita imaginatia cand le vad pozele.Te-ai amuza copios.

O singura parte buna in toata treaba asta: imi antrenez vocabularul cu tot felul de sinonime, caracterizari geniale si porecle iesite din comun.

My guilty pleasure

Imi place sa ma uit la filme. Filmele sunt pentru mine, pe langa o modalitate placuta de a-ti petrece timpul, si o alta lume, o alta poveste, in miscare,un fel de univers magic care te lasa sa visezi cu ochii deschisi la tot ce e atat de rar in realitate.. Si la fel de mult imi place si sa citesc. Copertile cartonate, mirosul de tus, micile movilite pe care le fac literele pe pagina de hartie, cuvintele…Toate ma fac sa visez, sa traiesc intr-o alta lume, intr-un alt timp, intr-o poveste. Plang si rad, iubesc, urasc, traiesc spaimele si gandurile personajelor de parca ar fi ale mele proprii si ma las purtata cu fiecare cuvant, cu fiecare pagina tot mai adanc in lumea mistica ce mi se desfasoara in fata ochilor. Imaginatia imi dezvlta vorbele citite in gand, le da viata ca un zeu atotputernic, le insufla personalitte si o infatisare fizica si mi le prezinta in splendoarea aventurilor lor, conducandu-ma de mana ca un ghid de muzeu prin toata povestea minunata a lor.

Astazi iar m-am uitat la un film care imi place incredibil de mult, pentru ca aduce impreuna cele doua lucruri la care tin enorm: magia si cartile. Si subiectul din film trata o idee minunata: daca ar fi cumva posibil sa existe in lumea asta larga persoane care, citind cu voce tare dintr-o carte sa poata aduce la viata personajele?! Da, ai ghicit iar m-am uitat la filmul ala fantasy mai mult pentru copii, INKHEART dar imi place mult..Da, stiu nu e chiar un film de Oscar si nici macar efectele speciale nu sunt bunicele insa nu de asta ma uit  la el ( si nu, nici pentru ca joaca Brendan Fraser in el. Bine, recunosc, aduce un plus de bucurie pentru mine ). De ce ma uit la el? Ma lasa sa visez ca magia exista chiar si in lumea asta, ca putem sa facem multe chestii daca credem cu adevarat si ne dorim, ca iubirea adevarata razbate intotdeauna, ca raul cel mai profund poate fi invins de lucrurile bune, ca bibliotecile sunt ca niste pasaje catre lumi minunate care abia asteapta sa ti se dezvaluie, ca lumea imaginatiei, desi este o lume pe care o uitaam o data cu inaintarea in varsta, ea ne ramane fidela, tacuta si rabdatoare in interiorul unor coperti.

Iubesc atat de mult cartile incat oricine care a fost cu mine la cumparaturi stie, ca daca intru intr-o librarie m-ai cam pierdut pentru ziua aia. Vreau toate cartile, le mangai titlurile, le rasfoiesc si ma acomodez cu paginile, cu scrisul de parca as incerca o rochie de matase. Le strang in brate si trag cu ochiul la lumea pe care mi-o promit si apoi oftez si ochii imi sclipesc visatori in timp ce-mi calculez in minte daca imi permit sa le iau cu mine acasa. Am obiceiul sa citesc pana si multumirile, mai ales daca e o carte care imi place enorm, pe care mi-am dorit-o de mult sau am cautat-o un timp si mi-e greu sa o inchid, sa o parasesc dupa ce aventura s-a terminat, incercand constient sa mai trag putin de timp, sa mai prelungesc acel sentiment placut si confortabl din poveste pana la ultima picatura. Inainte sa ma apuc de o carte studiez bine coperta, prima pagina sa vad cand a aparut, care e titlul original, la ce editura e editata si toate celalalte nonsensurile neinteresante care mai apar acolo, exact ca un copil care stie ca are desert si se tortureaza incet cu felul de mancare principal inainte.

Ador sa ma plimb printre rafturi pline de carti, sa citesc titluri, sa descopar comori, sa chiui fericta cand mai gasesc ceva din ce ma intereseaza de aceea mi-am promis ca atunci cand ma voi face mare si o sa fiu la casa mea, o sa am o incapere in care zidurile vor fi acoperite de sus pana jos intr-o mare biblioteca. Intr-un colt o sofa confortabila, o masuta unde sa-mi adun lucrurile necesare stabilirii atmosferei…si prima coperta s-a deschis… Aventura a inceput asa ca shhh, doar debaraseaza-te de orice gand ce are legatura cu lumea reala si… viseaza…

Cand ploua

Afara iarasi ploua…. Mi-e frig cand ploua…si nu exista acoperamant care sa-mi incalzeasca gandurile udate de ploaie… Picaturi mari si reci lovesc cu tristete geamul transparent si se sparg in mii de stropi infrigurati… Mi-e frig… si mi-e teama… Mi-e teama de mine insami ca daca ma las purtata, ispitita in gandurile din minte nu o sa mai descopar niciodata iesirea din labirintul lor… Mi-e teama de sufletul meu… Uneori e mai greu si mai adanc decat am invatat sa inot vreodata… Si mai mereu e furtuna pe marea mea…  Au fost si zile bune, am vazut si raze de soare care se oglindeau pe apa dar mai des am privit cum valuri inspumate s-au izbit cu furie de faleza, erodand treptat amintirile insorite, sperante, crezuri personale sau gandurile bune…

Nisipul se scurge in clepsidra si observ cu religiozitate asta… M-am obisnuit sa devin mai constienta de timp decat a fost Cronos. Sa-mi numar clipele, sa-mi privesc momentele fericite din departare chiar in clipa cand se petrec si sa le ascund rapid in sipetul comorilor mele personale ca niste obiecte de pret de care nu voi mai avea parte… Ma simt de parca sunt fara puteri sa schimb ceva, un simplu observator. Ma privesc in oglinda si ma intreb pentru a nu stiu cata oara: De ce eu? De ce atat de profund? De ce nu pot sa ma detasez de ganduri si sa traiesc in intunericul necunostintei de cauza? De ce aceasta tortura? Probabil ca am fost un om foarte rau intr-o viata anterioara de acum platesc in felul asta. Stia Cel de Sus cum sa mi-o dea incat sa usture al naibii de tare… Pentru ce atatea idei si atatea realizari constiente? Pentru un chin mai profund? Ma doare mai rau decat daca aveam ceva fizic… As fi asteptat plina de speranta atunci perioada de insanatosire si as fi uitat complet ca am fost bolnava vreodata. Insa asa, fara speranta unei rezolvari totul pare gri…si ploua…

Am 26 de ani si inca pe atat de ganduri si intrebari fara raspuns… Nu exista raspunsuri la intrebarile mele cu toate ca zilnic incerc sa le gasesc un rost, un crez, o rezolvare…  Oare pentru ce sau pentru cine am fost lasata sa ratacesc pe aici? Oare ce adevaruri marete trebuie sa descopar si nu le-am vazut sclipirea? Oare ce trebuia sa fac si n-am fost in stare sa duc la bun sfarsit pentru ca nu mi s-a spus si mie? Oare de ce sunt constienta de faptul ca nu ma poate salva nimeni si, totusi, imi pun bazele in lumea intreaga ca o va face? Hmm, lumea, acest asternut pufos depus si folosit ca sa ascunda tepii gandurilor mele…  Ce inselatorie utila uneori, numai ca e prea transparent totul ca sa nu razbata dedesubturile tenebroase spre suprafata…

Ploua…si mereu cand se intampla asta ma chinuie sufletul… Nu-mi raspunde, te rog… nu ma va ajuta. Daca imi incerci starile, pastreaza tacerea si paseste incet prin cotloanele mintii mele. Te las sa te uiti, sa atingi, sa inregistrezi mental totul dar nu-mi trezii demonii… Doar lasa sa ploua…

Filmele noastre cele de toate zilele…

Ma uitam acum la Misiune Imposibila 3…Da, stiu cam in urma cu filmele, nu? Ei bine, m-am uitat la film din plictiseala si din timp liber pe care doream sa-l omor ( si clar cu filmul asta mi-am ucis si ultimele ramasite de creier active ). Nu ma uitam la asta pentru minunata actiune, care by the way, zici ca e un CS mai avansat. Chiar, oare de ce suntem asa o natie inebunita dupa impuscaturi si situatii fantasmagorice de eroi, din care oricum, nu invatam mai nimic?! Cu exceptia faptului, foarte clar introdus in toate, ca americanii sunt natia cea mai tare din parcare si , in general, singura amenintata de invazii extraterestre ( ca ce naiba sa caute E.T. pe plaiurile romanesti? Ce sa invete, sau sa fure de la noi? Poate doar simtul umorului extrem de avansat ca altfel nu stiu cum de mai reusim sa traim in tara asta ca o mare gluma ), de crize sociale sau economice, tinta tuturor teroristilor, mafiotilor sau a criminalilor psihopatii si extrem de inteligenti ( bineneteles, pana intr-un punct cand actorul principal, acest Zeus al zilelor noastre, ii face o smecherie si-l prinde intr-o situatie fara scapare, in care s-a bagat ca un prost incepator ).

Da, si cum spuneam, stateam eu ca o leguma adormita si priveam aceasta minunata epopee “inteligenta”, plina de invataminte importante pentru omenire si de discutii etice si morale in care se dezbateau aspecte vitale ale constiintei natiunii, facand caterinca singura de fazele clasice de Chuck Noris ale lui Tom Cruise cam batran si cu o lipsa acuta din farmecul pe care il avea in Top Gun si parca simteam nitzica mila pentru felul in care acest actor bun la timpul lui a acceptat acest rol doar pentru a isi inprospata faima si a isi recastiga fanii. Trist, de ce oare unii actori nu stiu cand trebuie sa puna capat unui lucru care nu le mai face cinste sau admiratori si sa treaca la urmatorul nivel?! Adica, sunt o groaza de actori in varsta care au invatat sa treaca peste aspectul batranetii si sa-l transforme intr-un atu deosebit care le aduce si mai mult prestigiu si aplauze si, care isi aleg rolurile potrivite pentru varsta lor si, in plus, fac o treaba grozava. Adica Robert de Niro, Al Pacino si mai ales minunatul Anthony Hopkins care stie ca nu trebuie sa faca pe Gigi Duru care alearga pe acoperisuri si impusca tot ce misca pentru nitzica faima… Binenteles sunt multi ca Tom Cruise care inca mai spera sa redevina oamenii care au fost o data. De exemplu, Sylvester Stallone pe care l-am vazut in filmul The Expendables ( si stai! nu a fost de ajuns, pana si filmul asta are o continuare!!! ). Am ramas socata. Mi s-a parut ca o comedie proasta care se vroia serioasa in care fostii monstrii ai ecranului incercau dezolant sa-si recapete faima pierduta pe undeva pe la 40 de ani. Plus de asta, aspectul lui Stallone de mumie operata estetic de Frankenstein intr-o criza de bautura amestecata cu droguri, m-a orpilat si m-a facut sa rad cu lacrimi ori de cate ori acesta isi arcuia spranceana tatuata in mijlocul fruntii, intr-un gest de barbat fatal. Frate, ai imbatranit, aspectul nu te mai ajuta, pune naibii in functiune talentele alea de actor si fa ceva demn de varsta ta actuala, nu te ingropa intr-un trecut oricat de faimos a fost acesta! Bine, probabil ca astia care fac a n spea mia continuare a unui film ( de ajung titlurile filmelor sa contina in coada o adunatura de numere de zici ca e contul bancar pentru donatii a Clubului Actorilor Amarati Care Nu Mai Pot Sa Scoata Un Film Bun ), sunt destul de constienti ca, pe langa aspectul fizic, nu mai au nimic de oferit si de aia se tot baga in continuari din ce in ce mai proaste a filmelor bune care i-au facut celebrii.

Si acum probabil te intrebi de ce ma uit la filmul asta daca tot e o porcarie? Ei, sunt fata, si ca orice fata, ma topesc ca o gasculita cand vad un chip frumos  probabil de aceea si avem o groaza de filme de mana a 15-a dar care fac castiguri fabuloase doar pentru ca in ele joaca un tip bine facut sau cu un aer de Adonis. Si cand am vazut ca in acest film joaca dragutul meu  Jonathan Rhys Meyers ( celebrul datorita serialului The Tudors sau From Paris with love- apropo, un alt film cretin in care John Travolta face pe Vin Diesel si ii iese extrem de prost! ), nu m-am putut abtine sa nu imi pierd timpul cu acest film… Recunosc, sunt o fraiera, cand puteam sa citesc o carte buna sau sa vad un film de Oscar, am ales sa las totul pentru un chip dragut…

O alta chestie pe care n-am inteles-o a fost propaganda asta “subtila” rau, asemanatoare cu mandria afisata a unui pusti de 5 ani care se lauda cu noua mingie adusa pe sub mana din Germania imediat dupa Revolutie, a armelor, a masinilor ( da am priceput, Escalade-urile sunt tari, wow!.. ), a avioanelor marca inregistrata USA si a muschilor imbibati de  steroizi, tot trademark USA.  Frate, imi vine sa va dedic o melodie de la Spike sau sa-i citez pe Parazitii, cu zicala lor cunoscuta: “Hai da-te-n….. “, da’ ma abtin ca mai citeste si tata si n-as vrea sa creada ca fie-sa cunoaste asemenea limbaj trivial de Rahova.

Cat ma bucur ca ma duc diseara la Trupa Obligo sa imi mai spal mintile cu ceva mai adevarat si mai real decat toate porcariile astea americanesti. Macar ai nostrii actori sunt mai reali si mai veridici decat orice Tom Cruise, spion perfect american care face el cascadorii imposibile pana si pentru Spiderman.

Hmmm…

Cum frate sa-ti mearga toate alandala azi? Parca e o conspiratie a stelelor…Daca eu vreau la stanga, tot destinul, inclusiv Planeta se va misca la dreapta! Nimic nu merge cum vreau azi, clar e timpul sa ma deconectez de la tehnologie, imi joaca feste urate azi. Vorba lui Dexter: “Today is not a good day for science!”. Am incheiat citatul. Cred ca ma duc si-mi ingrop capul in perna si sper ca maine va fi o zi mai buna. Numai ca e prea devreme pentru somn, chiar si pentru mine…Nu reusesc sa fac internetul sa mearga, nu pot downloada nici macar o poza, ce sa mai zic de un film si, sincer, n-am chef de citit..Desi am o carte buna care ma asteapta…

Hmm, sa fie un semn? Da, probabil semnul pe care nu l-am vazut azi dimineata cand m-am ridicat din pat, pe care scria: “NU TE TREZI!!! AZI E O ZI URATA CA VREMEA DE AFARA! YOU WILL DEFINITELY HATE TODAY!!!!”

Decizii, decizii, mama lor de decizii…

Uneori, viata ne pune in cele mai nesuferite situatii. Situatii in care ca sa-ti fie tie personal bine, trebuie sa faci pe altii sa sufere sau situatii in care trebuie sa calci pe trupuri ca sa ajungi unde vrei, trebuie si simti ca meriti sa ajungi. Urasc situatiile astea si, in plus, sunt si foarte fraiera in a le face fata cu brio. Si apoi ma simt ca ultimul om de pe pamant, ma bate vina in suflet de parca e vreun comis voiajor insistent care bate la usa ta si nu vrea sa plece neam! Si apoi, din constiinta neimpacata vin tot felul de sentimente contradictorii: ba recunoasterea faptului ca nu esti cum te credeai ca esti ( cum frate, tu, un om bun in general, faci atata rau unor persoane carora nu vroiai sa le faci nici un rau?! ), ba deprimarea ( daca eram cine ziceam ca sunt, poate ca nu raneam prin vorbe sau fapte pe cei din jur ), ba orgoliul ranit ( esecul ca n-ai reusit sa faci sa fie bine pentru toata lumea nu e niciodata ceva cu care sa te mandresti, nu?! ). Si apoi vin sentimentele alea care iti dau putere sa treci peste: speranta ca ai facut bine pentru tine, bucuria ca macar esti sincer si nu te complici in niste chestii pe care nu le simteai ca le vrei in viata ta, increderea ca va fi bine si dupa perioada asta nasoala…

Ori de cate ori sunt bagata intr-o situatie de genul asta, ma macin in interior ca o punga cu boabe de cafea facuta zat. Fie ca e vorba ca renunt la o chestie care ii dezamageste pe cei din jur ( nu, nu vreau sa merg peste hotare pentru ca nu vreau! ), fie ca e vorba de cariera ( stiu ca am zis ca stau cel putin x ani aici dar, stii ce?, I quit! ) fie ca e vorba de iubire sau prietenie. Atunci e cel mai nasol, pentru ca orice decizie vine cu niste sacrificii mari si dureroase. Renunti la un iubit, o persoana care ti-a stat langa tine o perioada, care te-a ajutat in momentele dificile, o persoana cu care te-ai obisnuit sa iti petreci zilele si vine perioada aia in care nu mai vrea sa auda de tine, perioada in care se limiteaza distractia ( ca nu mai iesi atat de des ca nu mai ai chef sau nu mai ai cu cine ), perioada cand esti debusolat  ( ok, si de aici, incotro? ), de panica- la mine, in general – ( aoleo, ce o sa ma fac singura? cum o sa pot sa traiesc singura? cine ma va ajuta daca am probleme? etc ). Sau cand trebuie sa renunti la un prieten pentru ca prietenia daca ar mai continua devine vatamatoare ( se indragosteste unul dintre ei de celalat etc ). Alta faza nasoala: nu mai ai pe cine sa suni cand ai chef sa povestesti ceva, nu mai e persoana aia cu care ieseai si te distrai, nu mai e persoana care te cunostea bine si cu care nu trebuiai sa te prefaci altfel decat esti etc… Si dupa fiecare gen de sacrificu vine o perioada aiurea si plina de intrebari, debusolari si teama. Daca nu ma mai angajeaza nimeni daca plec de aici? Daca noul loc de munca e nasol? Daca nu fac fata in strainatate?  Daca o sa innebunesc de singuratate? etc, etc. Mii de intrebari care parca pun la indoiala deciziile tale si le faramiteaza bucata cu bucata pana par niste decizii aiurea si cealalta varianta brusc se arata mult mai infloritoare si mai putin stresanta.

Ti-am mai zis ca ma oftica si ca ma deprima fazele astea? Adica stiu suntem niste persoane perfectioniste care tindem sa ne dorim totul: sa avem succesul visat, sa ne placa toata lumea, sa fim adorati etc. Dar uneori din dorinta asta ajungi sa ai prea mult decat poti duce si sa te vezi pus in situatia de a rani pe cineva, fie ca e vorba de parinti ( ca te-ai hotarat sa-ti incerci noroacele prin tari straine ), fie ca e vorba de prieteni ( ca le tai avantul cand ei credeau ca te-ai indragostit ) sau colegi de munca ( ca ti-ai dat demisia si spargi gasca cu care ieseai la tigara si faceati caterinca de Big Boss ). Eu am prostul obicei sa ma bag mereu in chestii care imi dau seama pe parcurs ca ma depasesc cu un cap si peste inaltimea mea. Si apoi ma vad pusa in situatia de a face o miscare…miscare care ajunge sa raneasca pe cineva, sau sa strice ceva, sau sa dea in cineva nevinovat.

Ar trebui sa fiu impacata cu gandul ca, macar, sunt sincera si zic pe fata ce vreau, ce imi convine si ce nu si ca actionez dupa cum imi dicteaza inima sau visele care mi se fauresc in minte, nu? Slabe sanse sa ma faca acest gand sa ma simt mai bine… Ar trebui sa se inventeze cumva un preview la ce ar putea sa se intample daca te bagi intr-o situatie, asa am alege mult mai chibzuiti deciziile, nu? Cel putin eu sper ca as face-o…

In mintea unei femei ( mini-serie )- partea a 8-a

Povestea prezentata in aceasta mini-serie nu caracterizeaza autorul sau celelalte personaje implicate cu toate ca multe denumiri sau caracteristici par reale!

Bun…Nu deschide ochii, nu deschide ochii, imi repet eu in gand ca o mantra salvatoare in timp ce ne zgaltaim la fiecare stalp trecut. De ce pana mea au facut astia telecabina sa se zgaltaie ca dupa un cutremur din Vrancea?! Nu eram destul de terifiata si asa? Baietii se holbeaza pe geam si imi fac poze in timp ce eu ma chircesc de frica cu fiecare clipa care trece. Aud rasetele lor ca niste cutite infipte in orgoliul meu si incerc sa-mi planuiesc revenirea pe scena divelor insa frica ma panicheaza mult prea tare ca sa mai pot gandii coreent. Jur ca mai bine cobor pe jos decat sa mai iau nenorocirea asta infernala SI LA INTOARCERE! Ionut ma apuca de mana si cu o voce de adult explicandu-i unui copil retardat incearca sa ma dezlipeasca de pe bara centrala din telecabina unde eu m-am incolacit cu mainile si picioarele, ca o striperitza desantata.

-Am ajuns Margareto, ma alinta el incercand in acelasi timp sa-mi desfaca degetele prinse pe bara.

Eu, nimic. Stau cu ochii inchisi si strang mai tare otelul ala de parca ar fi singura mea posibilitate sa traiesc. Stiu ca e pezevenghi asta, vrea sa ma faca sa cred ca am ajuns si sa deschid ochii si sa vad la ce inaltime ametitoare ma aflu, doar ca sa-mi surprinda fata orpilata transformandu-se intr-un verde brotacel si apoi alb-hartie. Nu, nu deschid ochii si numai cu ranga ma mai dezlipesti de bara asta! Sunt una cu ea, nici nu mai faci diferenta dintre mine si otel, suntem o singura bara, un pic mai groasa, la fel de tepeni ca un stalp si la fel de neclintiti. Adevarul e ca muschii mei sunt atat de incordati incat incep sa ma doara iar incheieturile degetelor s-au transformat in alb ca zapada. Si sangele din vine mi-a inghetat sau s-a oprit sa mai circule de frica sa nu se verse pe undeva.

- Laura, serios, am ajuns, da drumu la bara, deschide ochii si hai sa mergem, spune si Bogdan. Eu scutur din cap vartos a negatie, pana ma ia ameteala. Bine…zice el amenintator si ma face sa ciulesc urechile pentru ca sigur urmeaza ceva nasol, daca nu vrei sa cobori atunci intoarce-te singura jos, noi plecam.

Ceeeeeeee? Sa mai merg inca o data cu iadul asta pe cabluri? No way, Jose! Deschid ochii asa de repede ca nici nu mi s-a stabilizeaza imaginea corect si cand observ ca aveau dreptate si ca ajunsesem la capat il observ si pe Nea Caisa, ala care “conduce” telecabina asta. Are  privirea asa de urata pe fata-i plictisita incat cu viteza luminii ma hotarasc sa cobor. Tisnesc mai repede ca trenul-sageata din cabina groazei si ma opresc pe betonul stabil al platformei. Oooo, Pamant, Slava Cerurilor, Maica Precista si Facatoare de minuni, am ajuns intreaga si nevatamata aici! Ingerii se coboara din ceruri si canta Oda Bucuriei pe langa mine… Imi vine sa ma lungesc cat sunt de mare pe jos si sa simt cu fiecare particia a trupului cat e de solid pamantul. Oameni nebuni si dezaxati care fac ei pe Dumnezeii cu avioanele lor si telecabinele groazei! Tot pamantul mama e cel mai primitor si liber loc din toata lumea asta. Vazduhul vazut de la inaltimea celor 170 cm ai mei e tot ce imi trebuie, e toata libertatea pe care o pot ingera, e punctul cel mai inalt pe care il voi mai escalada in viata asta a mea de muritoare!!!! Imi trebuie o tigara sa sarbatoresc triumful asta, sa sarbatoresc viata, libertatea si fericirea care dantuie in sufletul meu. Baietii au si plecat si cand privesc in spate si il vad iar pe Nea Caisa-Ucigasul, ma grabesc si eu sa-i ajung din urma. Asta mi-ar mai lipsii, sa ma cioparteasca psihopatul asta iubitor de senzatii tari, dupa ce am trecut prin incercarile infernului…

In timp ce astia sunt extaziati de privelista ce se desfasoara in fata ochilor lor, eu ma tin departe, la o masa la mini-terasa deschisa in apropiere de cabana salvamontistului, la o cafea cumparata de la aparat. N-are lapte si zahar destul insa merge, nimic nu se compara cu o cafea ce insoteste sentimentul de victorie pe care il port mandra in gand. Sunt in viata si asta e cel mai fantastic lucru pe ziua de azi, clar! Alung gandurile negre ca va trebui sa mai si coboram de aici cu nenorocirea aia ( am vazut ca terenul pana jos e super abrupt si nepracticabil cu incaltarile mele de diva finutza ) si incerc sa ma axez pe alte ganduri mai vesele. Poate am noroc si salvamontistul nu e un nene de 60 de ani, scos din Antipa, care abia mai respira ci o bunaciune de aia din revistele glossy, care va avea bunavointa sa coboare pana la bazele haului asta dracesc o domnita aflata la ananghie. O sa mergem cu ATV-ul lui confortabil ( aoleo, alte amintiri nasoale imi rasar in minte dupa ce am zis ATV….Hartoape nasoale, terifiante, sarituri de genul ala filmate cu incetinitorul in timp ce bulgari de pamant se desprind de pe rotile vehicului, viraje nebunesti si viteza ametitoare care imi provoaca spaime si imi zgandara traume… ) Nu, clar, nici ATV-ul nu-i o solutie pentru coborare… Hei, dar hai sa gandesc pozitiv, asa cum am citit o data intr-o carte de aia de self-help. Daca gandesti pozitiv, atragi lucrurile pozitive. Poate salvamontistul asta papusel si super bun e un fel de inventator nebun in timpul liber si a creat poarta de transport inter-galactic si printr-o simpla apasare de buton, o sa ma trezesc din cabana lui super-retro in care nu se gaseste o cafea de Doamne-ajuta, inapoi jos, in siguranta si civilizatia orasului. Ahh, imi lipseste deja civilizatia, nu stiu cum putea sa traiasca Danil Sihastru in pustietatea asta fara delivery si pizza, si retele telefonice, si net si pantofi la reducere… Adica ok, e funny sa traiesti asa rustic si retro ca pe vremea Impuscatului dar, totusi, suntem in secolul 21 ar trebui sa aiba si el cateva canale mai decente pe TV-ul asta demodat, nu numai TVRMoldova si OTV. Bine ca nu trebuie sa innoptam aici ca ma sinucideam la cat de deprimant e locul…

Opa, stai asea ca Vodafonu’ rullez, are retea aici in locul asta uitat de lume si telefonul meu anunta o liniuta firava. Ssssht, nici un sunet, sa nu speriem conexiunea. Ei, pe naiba stai ca suna… Pe pariu ca locul asta n-a mai auzit un ton de apel de la prima goarna pe care o folosea Decebal!

- Alo? Zic eu luandu-mi tonul de printesa rasfatata, ca am atras privirile celorlalti din jur cand mi-a sunat mobilul. Aaaa, buna… Da, fac bine, ma relaxez la munte… Cu prietenii. Tu? A, in oras, ce nasol… Eu? Pe la cota o mie si ceva… Da, e super frumos, si chill… Foarte finutz locul, in genul spaurilor din Austria, serios, foarte modern ( naiba, doar au aparat cu monede pentru cafele ce pot sa-mi mai doresc mai mult? Poate o toaleta in interiorul cabanei nu langa culcusul ursului, dar hei nu ma plang – pentru ca n-am nevoie sa merg la baie, vezica mea e campioana, ma pot abtine zile in sir daca trebuie! ). Ce? Cand? Diseara, la cat? Pe la 9.. Da, o sa ne intoarcem pana atunci, cred ca e ok. Bine, bine nu te mai ruga atat ( fac si eu impresie ca prea se uita pitzipoancele alea de la masa cealalta intens si jinduind la reteaua mea de telefonie mobile. Ha, luati-o de aici, numai eu vorbesc la telefon, voi o ardeti aiurea cu IPhone-urile alea roz bombon ca nu puteti sa va laudati ca mine la restul prostilor care sunt inca in oras, nu in varf de sihastrie ), venim si noi. Ok, la 9 ramane, see you there.

Deci avem planuri si pentru diseara. Tocmai am fost invitati la un show de genul ala stand-up comedy, la un bar necunoscut printr-o vagauna nestiuta a orasului. Sper sa fie fun, ca trebuie sa imi revin dupa ce voi cobori iar cu nenorocirea aia de moarte ambulanta pe cabluri.

Soapte

Mi-e asa dor sa mai scriu un post de suflet…Sa mai scriu ceva care ma caracterizeaza, care inseamna ceva pentru mine, ca simtire, ca suflet. Poate mi-e dor de mine, poate mi-e dor de viata, poate pur si simplu mi-e dor de iubire…Sau de ce ma face ea sa simt si sa traiesc…Mi-e dor de inima mea…De inima aia care gandea si conducea o armata de idei si emotii si le transforma in ceva pozitiv, ceva frumos, ceva pe care puteam la randul meu sa-l ofer altora. O stare de bine, un confort cald ca o sufragerie calduroasa plina cu prieteni intr-o noapte de decembrie… Un zambet sincer, o sclipire jucausa in priviri… Un cuvant de alinare, o prietenie adevarata, o strangere de mana peste o masa rece…

Mi-e dor de mine…Mie dor de lumea aia pe care o vedeam mai buna, mai iubitoare, mai vesela, mai linistita. Cand mi se parea ca nu toti alerga dupa deadline-uri, cand nu toti erau presati si frustrati de trecerea timpului si de problemele zilnice, cand toti aveam timp de o convorbire profunda pana la ivirea zorilor sau pur si simplu de un moment de relaxare in care toate grijile de peste zi se evaporau magic in intunericul noptii..Magie…Da, mi-e dor de magie…

Mi-e dor de pasiune…De rasetele fastacite, de privirile aruncate pe furis, de saruturile furate pe nepusa-masa, de zambetul tamp de om indragostit, de cuvintele cu talc, de clipele alea fermecate cand strangerile in brate devin pline de sens in inimi zbuciumate, de degetele impletindu-se pe sub masa, de soaptele spuse in intuneric, de visele pline de sperante care ti se desfasoara in fata ochilor atat ziua cat si noaptea cand pui capul pe perna, de starea permanenta de beatitudine cand orice necaz pare doar o mica deviatie de la cursul normal al lucrurilor, de cuvintele frumoase…

Da, mi-e dor de mine…Asta sunt cand iubesc, cand ma indragostesc…Nu m-am mai vazut de foarte mult timp asa…Am uitat cum eram o data…Imi lipsesc toate dramele si intrebarile si povestile nespuse din ochi celuilalt, mi-e dor de emotii si de trairi si de sperante si de tanjiri…Mi-e dor de cum ma pot transforma, de cum schimb lumea din jur cand iubesc, de tot ce am de dat si tot ceea ce sunt in esenta.

Se zice ca cei din zodia mea nu pot traii fara iubire. Ca au nevoie de iubire mai rau ca de o gura de aer si dupa atata timp inteleg ca intr-adevar, nu sunt eu cea adevarata daca nu iubesc. Daca n-am inima zalog la cineva, parca doar sunt un ambalaj frumos fara suflet. Un gand efemer fara consistenta , un om gol care traieste degeaba. Am intrebat mereu ( am prostul obicei sa pun intrebari aiurea oricui ) lumea din jur care este lucrul esential pentru care traiesc. Multi mi-au spus ca pentru fericire ( desi nu o pot definii decat prin lucruri palpabile ), cativa pentru buna-stare si prea putini pentru iubire. Ei bine, eu traiesc pentru iubire! Eu asta imi doresc cel mai mult in viata: iubirea. Daca am asta in inima, restul, totul, vine mai usor, mai simplu, solutiile pntru orice problema se concretizeaza in mintea mea in timp record. De aia prosper mereu in orice plan in perioda aia: pentru ca iubirea pe care o simt imi da aripi sa fac orice, imi da curaj, imi da indrazneala, imi ofera adapost al sufletului, imi da putere sa confrunt orice situatie, sa ma simt completa, sa pot oferii orcui din jurul meu acea scanteie de care are nevoie ca sa mearga mai departe.

Se spune ca atunci cand esti indragostit gandesti cu inima si nu cu capul. Ei bine, eu m-am cam saturat sa gandesc cu capul, cu ratiunea pentru ca m-am transformat, m-am mecanizat, m-am robotizat intr-atat incat am uitat si cum sa mai fiu eu insami.  Am uitat cum sunt cu adevarat si am devenit o copie autonoma si fara sclipire a ceea ce eram o data. Am uitat sa mai cred in magia iubirii, am uitat sa ma mai bucur de timp, am uitat sa mai visez in culori, am uitat sa mai sper, am uitat sa mai cred, am uitat sa mai traiesc…

Uit, si cu trecerea timpului ma indepartez intr-atat de cine eram odinioara incat amintirea mea se pierde in ganduri si daca nu m-as privi in oglinda zilnic mi-as uita si chipul…

M-am ingropat in mine atat de adanc incat am uitat si unde mi-am pus crucea si stiu sigur ca literele de pe ea s-au sters devenind atat de ilizibile pentru oricine, chiar si pentru iubire incat aceasta a plecat de la mine de atat timp si nu-si mai gaseste drumul de intoarcere. Nu mai stiu sa o chem inapoi, nu mai stiu cum eram atunci, nu mai simt ca as putea sa-i fac culcus la mine in suflet, nu-l mai gasesc nici pe ala…S-a sters si el, o data cu trecerea timpului incat uneori mi-e teama ca s-a evaporat complet…

Nu mi-e dor de cineva, nu sunt deprimata, nu sufar, nu ma intelege gresit. Doar mi-e dor. De ceva care poate nici nu poate fi explicat in cuvinte, nu poate fi exprimat, nu poate fi inchis in niste litere, nu poate fi descris, nu poate fi analizat, nu poate fi gandit…poate fi doar simtit?… Mi-e dor de mine, mi-e dor de iubire, mi-e dor de ceva ce ma completa.

Sunt ca un cuvant din DEX care nu-si mai are explicatia, dupa acel egal e doar un mare spatiu gol…